NORWICH
A urmat povestea vieții lui Diallo, o viață pe care ne-o refuzase nouă și și-o dăruise mai întâi unei singurătăți mincinoase, iar apoi și-o luase înapoi, pentru a se hrăni cu adevărat din ea. Imediat ce ajunsese în UK, fusese angajat și transferat pe o platformă petrolieră din Marea Nordului, unde câștiga de la început incredibil de bine, cu nenumărate sporuri de periculozitate, dar și pentru că era un profesionist foarte bun. Trăia acolo, pe mare, cu valurile uriașe atingând în furtună înălțimea a două girafe puse una peste alta, dar care nu ajungeau la fundul platformei decât arareori. Avea liber în weekend, când sosea o ambarcațiune și îi ducea pe coastă, la Caister-on-Sea, unde se găseau ruinele unui castru roman, perfect întreținute, de unde lua autobuzul spre Norwich, orașul cel mai apropiat, atât de puțin englezesc, mai curând un oraș medieval de pe continent, cu străduțe înguste, pietruite, case cu etajele superioare din lemn, anticariate, bisericuțe, catedrale, puburi și o atmosferă pașnică, după care și-a dat seama că tânjește de multă vreme. Își găsise pubul preferat, întunecat și afumat tot timpul, încă de dimineață și până la închidere, unde îi plăcea să stea la taclale și să bea Jameson sau Glenfiddich cu marinarii și să le asculte poveștile.
Câteodată mergea la conferințele deschise de la University of East Anglia, pentru că-i plăcea să-i asculte pe scriitorii care aveau rezidențe acolo și care își citeau povestirile sau fragmente de roman, ca într-un fel de episod-pilot ce urma să testeze reacția publicului. I-a plăcut să vadă că oamenii pe care-i știa doar de pe clapeta interioară a romanelor cartonate aveau voci tremurate și că degetele lor asudau pe hârtie și lăsau pete de frică. Așa a cunoscut un scriitor german, stabilit acolo definitiv, un tip ciudat și taciturn care citea urmele istoriei în arhitectura gărilor și căruia-i plăcea să facă plimbări interminabile pe țărm, după care se retrăgea în același pub, unde stăteau împreună cu orele privind în fundul câte unui pahar cu whiskey. După ce s-au împrietenit, Diallo tăcea adesea lângă el, însoțindu-l de-a lungul liniei țărmului, urmărind mâna osoasă a neamțului care-i arăta câte-o cazemată părăsită, dintr-o linie de apărare menită respingerii naziștilor în Al Doilea Război Mondial. Mergeau kilometri întregi, apoi se întorceau la pub, morți de oboseală, dar gata să înceapă partea a doua a aventurii, care era eminamente spirituală. Diallo nu a știut niciodată ce a văzut scriitorul acela mustăcios și chelios la el, dar faptul că-i vorbea cu atâta pasiune și că-l și asculta, chiar cu mare atenție, la început l-a flatat, apoi i-a dat un fior pe care l-a identificat ca fiind tipic începutului unei prietenii. Erau momente în care simțea că trăiește în provizorat, că îl așteaptă ceva important în negura viitorului și că orice prelungire a provizoratului e o crimă, un act sinucigaș, însă momentele petrecute împreună cu Max, prozatorul ruinelor istoriei moderne și al reziduurilor arhitecturale, ieșeau din tiparul isteric și anxios, se distingeau tocmai prin pacea pe care-l făceau s-o simtă.
