SULINA
Sulina e un oraș plămădit din materie onirică și tragedie: acolo unde orașele cunosc o etapă a fericirii întemeietoare, Sulina vine cu turle aurite scăldate în sânge și lacrimi. Și totul e legat de Dunăre și mai apoi de mare. Așezare a legendarilor cimerieni, singurii care au reușit să se opună, până la propria anihilare, sălbaticilor sciți, Sulina apare ca atare, cu acest nume (Solina, Selina), în cronicile lui Constantin Porfirogenetul. Pe atunci, acest braț al Dunării avea un debit atât de scăzut, încât uneori apele ei puteau fi trecute chiar pe cal: erau locuri ideale pentru ambuscade și pentru a‑ți pierde urma în fața invadatorilor sciți. Bandele de cimerieni și‑au pierdut urma în aceste ținuturi mlăștinoase, pe care le puteau descifra doar ei, apoi s‑au amestecat cu localnicii, lăsându‑le moștenire cultul zeului întunecat Crom, stăpân al Muntelui, pe tărâmul căruia ajungeau după moarte, condamnați să rătăcească fără țel. În paralel, funcționau însă culte minore, la fel de întunecate, credința în ființe ale apelor, dar și un cult al lunii, care atrăgea periodic acele zeități la suprafață.
După o foarte îndelungată perioadă de tăcere — timp în care‑mi imaginam ținutul apelor bântuit de acele naiade sângeroase — Sulina reapare în documente, de data asta ca sat de pescari, în majoritate ruși rascolnici, dar și pirați de toate națiile, greci, italieni, ruși, chiar englezi, care atacau corăbiile îndeajuns de imprudente ca să încerce să pătrundă pe canal dinspre mare. Pe la jumătatea secolului al XIX‑lea, o asemenea incursiune piraterească s‑a soldat cu uciderea amiralului britanic Parker, lucru care a atras după sine o blocadă în toată regula, apoi un bombardament criminal de pe corăbii, care a ras de pe fața pământului întreaga așezare, lăsând în picioare doar farul și biserica. După Războiul Crimeii, la Congresul de Pace de la Paris, în 1856, s‑au pus bazele Comisiei Europene a Dunării, din care fac parte Austria, Rusia, Turcia, Anglia, Franța, Prusia și Sardinia. Sulina a devenit orașul tuturor, statutul ei de porto‑franco funcționând timp de șaizeci și unu de ani. Este epoca de aur a orașului‑fantomă, când s‑au construit clădirile victoriene de pe faleză, când aici se puteau auzi toate limbile pământului și nu se dormea niciodată. Tripouri, cârciumi, cazinouri elegante, sală de bal, povești nefericite de dragoste, pirați, marinari, ofițeri, lipoveni, crime, judecăți, adică viață. În 1939 toate astea dispar, pentru că orașul e confiscat de România, iar pe 25 august 1945, la două zile după „întoarcerea armelor“, orașul este ras de pe fața pământului de bombardamentele Aliaților. Straturile acestei tragedii se găsesc în cimitirul multiconfesional, unde sunt înmormântați celebrii pirați greci, un Romeo și o Julietă englezi înecați în apele Dunării, o prostituată mulatră (aici inima mea tresaltă) sau tânăra englezoaică Isabella John Robinson, care venea în Sulina să se întâlnească cu logodnicul ei și care a căzut în Dunăre din cauza tangajului și nu a putut fi salvată, pentru că purta crinolină, care a tras‑o la fundul apelor învrăjmășite.
