Simon Sebag Montefiore: Lumea. O istorie de familie (5)

Hitler și tânărul rege

FDR a trimis Marii Britanii cincizeci de distrugătoare și l‑a rechemat de la post pe Kennedy, neutralizându‑l abil cu oferta de sprijin pentru viitoarea lui campanie prezidențială. FDR, candidând pentru un al treilea mandat, lucru fără precedent, a câștigat președinția cu un scor zdrobitor9, ceea ce i‑a dat mână liberă să‑i ajute pe britanici cu un plan de împrumut și închiriere. „Să zicem că vecinului meu îi ia foc casa. Dacă el poate să se folosească de furtunul cu care eu îmi ud grădina“, le‑a explicat el cu șiretenie americanilor, într‑unul dintre discursurile lui la gura sobei ra­diodifuzate, „l‑aș putea ajuta să stingă focul.“ America va fi „arsenalul democrației“.

Pe 22 iunie 1941, Hitler, acum considerat de toată lumea din Germania un mare geniu, a invadat Rusia, în cadrul Operațiunii Barbarossa, cum a numit‑o chiar el — o campanie pe care o avusese în vedere încă din Mein Kampf și pe care o tot plănuia de la căderea Franței. „Demolarea Rusiei“, le explicase el generalilor lui, va forța o capitulare a Marii Britanii, dar va permite în același timp Japoniei „să‑și concentreze toată capacitatea împotriva Statelor Unite“, ceea ce va împiedica America să se lupte cu Germania. El le‑a ordonat generalilor să se pregătească, după Barbarossa, pentru o „invazie în Afghanistan și un conflict cu India“. Barbarossa urma să fie un război al anihilării, „o luptă până la capăt“, în care „agitatorii bol­șevici, partizanii, sabotorii și evreii“ trebuie să fie lichidați pe loc, iar prizonierii de război ruși, deliberat lăsați să moară de foame. „Odată ce vom fi obținut victoria, nimeni nu va mai pune întrebări despre metodele noastre“, a spus el, reflectând că „Nimeni nu‑și mai amintește acum de armeni“.

Pe Hitler îl aducea într‑o stare de euforie pura anvergură a acestui „atac de masă, la cea mai grandioasă scară cu putință, cel mai enorm pe care l‑a cunoscut istoria vreodată. Exemplul lui Napoleon nu se va mai repeta“. URSS se va prăbuși „în patru luni“. Chiar și pentru Hitler, existau momente de dubiu în privința „riscului uriaș“ pe care și‑l asumase. „Începutul oricărui război e cum ai deschide ușa unei camere întunecate. Nu știi niciodată ce se poate ascunde în întuneric“, a admis el în fața secretarelor lui. „Incredibila“ Rusie era ca „vasul‑fantomă din Olandezul Zburător. Nimic, absolut nimic nu se poate ști dinainte (…). Ar putea fi un gigantic balon de săpun, dar la fel de bine ar putea fi ceva complet diferit (…)“. Și a fost.

Invazia fusese amânată de împrejurările neprevăzute ale războiului în desfășu­rare. Reușitele lui Hitler au atras necrofagi oportuniști: generalissimul Franco al Spaniei s‑a întâlnit cu Hitler ca să ceară Gibraltarul britanic și coloniile franceze. „Mai bine să‑mi scot doi sau trei dinți pe viu din gură“, a mormăit Hitler, „decât să mă mai întâlnesc o dată cu el.“ Mussolini a vrut Nisa și Tunisia franceză, dar și‑a supraestimat capabilitățile: el a invadat Albania, cârmuită încă din anii 1920 de un rege autoproclamat, Zog, care a fugit la Londra; apoi, fără să se consulte cu Hitler, a invadat Grecia, unde trupele lui au dat de bucluc. Britanicii, trimițând 375 000 de soldați africani, au eliberat Ethiopia, readucându‑l pe tron pe Haile Selassie, după care au atacat Libia lui Mussolini, unde italienii s‑au prăbușit. Hitler a trimis Afrika Korps să oprească retragerea italiană și să amenințe Egiptul britanic, trebuind de asemenea să vină în ajutor Italiei și în Grecia.

Hitler era neliniștit în privința Balcanilor — sursă a petrolului românesc și, tot­odată, bază de pornire pentru Barbarossa. Stalin făcuse presiuni pentru o influență sovietică în Bulgaria și în România, ceea ce făcea ca Barbarossa să fie și mai urgentă. Führerul îl admira pe dictatorul român, Ion Antonescu, un autocrat pedant, pore­clit Câinele Roșu din cauza părului roșcovan și a temperamentului coleric, care‑și câștigase renumele luptând pentru Aliați în Primul Război Mondial. Regele Mihai, ultimul Hohenzollern, timorat de tatăl său, Carol al II‑lea — narcisist, incotinent sexual și catastrofal politic —, a trebuit să îndure tirania Câinelui Roșu, care acum îi oferea România pe tavă lui Hitler.

În vârstă de optsprezece ani, blând și decent, crescut de mama lui cu simțul datoriei și al responsabilității, Mihai I nu avea nicio putere, forțat să‑i acorde lui Antonescu titlul de Conducător — variantă românească a Führerului. „Am avut o relație ciudată, i‑a spus regele Mihai autorului acestei cărți. Mă trata ca pe un copil, mă excludea. Am urât din tot sufletul că trebuia să am un dictator.“ La începutul anului 1941, Mihai a luat prânzul cu Hitler, care s‑a arătat „țeapăn și neprietenos. Se oprea brusc la un subiect, privirea îi devenea fixă în ochii sticloși, și începea să declame. Am încercat să vorbesc, dar nu puteam să‑l întrerup“. Hitler a continuat să vorbească. „Ultimul lucru pe care îmi amintesc că l‑a spus a fost «Garantez că America nu va intra niciodată în război împotriva noastră». Nu l‑am crezut.“

Antonescu era un antisemit îndârjit. „Satana este evreu, le‑a spus el membrilor cabinetului său. Lupta noastră este una pe viață și pe moarte. Fie învingem noi și curățăm lumea, fie câștigă ei și vom fi sclavii lor.“ Antonescu i s‑a alăturat trup și suflet lui Hitler, care chiar i‑a îngăduit Câinelui Roșu să‑i dea lecții de istorie a României. Antonescu a promis trupe pentru Barbarossa. Ungaria, Bulgaria și Iugoslavia s‑au alăturat Axei lui Hitler, până când un puci probritanic la Belgrad a amenințat să întârzie invazia în Rusia.

Orbit de furie, Hitler a ordonat un război „de o asprime nemiloasă“, care „să distrugă Iugoslavia“, divizând‑o și creând o Croație independentă sub ustașii ultranaționaliști conduși de Ante Pavelić. Odată ajuns la putere — sub un rege italian doar cu numele, Tomislav al II‑lea —, Pavelić, arogându‑și propria titula­tură similară celei de Führer, Poglavnik, a dezlănțuit un val de omoruri, susținut de preoți catolici. Având ca obiectiv să‑i ucidă pe toți evreii croați, plus o treime din toți sârbii, măcelul a dat la iveală ura dintre vecini: 300 000 de sârbi, 30 000 de evrei și 20 000 de țigani au fost uciși, într‑o asemenea nebunie macabră, încât până și naziștii au spus despre ustași că sunt „monștri“10, iar Himmler i s‑a plâns Poglavnik‑ului.

Iugoslavia a întârziat Barbarossa cu câteva luni decisive. „În patru săptămâni“, a spus un Hitler euforic, acum cuibărit în Bârlogul Lupului, un cartier general sumbru, plin de țânțari, alcătuit din buncăre mătăhăloase de beton la Rastenburg, în Prusia Orientală, „vom lua Moscova (…)“. Pe 22 iunie, la ora trei dimineața, trei milioane de soldați11 și 3 000 de tancuri au trecut granița.