Omul (ce va fi fost)

Diversitatea literaturii rusești. Reper?

În „Filosofia lui Dostoievski”, Berdiaev spune că Leontiev considera ca rusii pot fi sfinți sau ticăloși, in niciun caz la mijloc, nici măcăr mediocrii. Mîșkin („Idiotul” lui Dostoievski), Nehliudov („Invierea” lui Tolstoi) opuși Fraților Karamazov (nu lui Aliosa, fratele cel mic) par sa confirme lucrul acesta – rușii sunt oamenii extremelor. Vine însă pe turnantă Cicikov („Suflete moarte” ale lui Gogol) care pune si calea de mijloc intre cele doua extreme; colecționarul de suflete moarte al lui Gogol frânge dihotomia clasică rusească, așezându-se pe mijlocul drumului.

Mîșkin este ignorarea excepțională a Răului, în timp ce Alioșa este din lumea aceasta, cunoaște răul dar il dejoacă, ii rezista tentației. Mîșkin înnebunește întrucât nu a știut sa trăiască in Lumea aceasta. Alioșa (Fratele Karamazov) face ce spune Părintele Zosima – „Viata iti va semana in cale destule necazuri, dar tocmai in ele tu vei afla fericirea si, blagoslovind viața, vei face si pe alții s-o blagoslovească si asta înseamnă mai mult decât toate.” Unul se potrivește Lumii din care provine dar o influențează în bine, în timp ce altul nu se potrivește Lumii din care vine dar tot o influențează in Bine.

De aici vine Binele, nu din potrivirea celor doi cu Lumea ci din ceea ce fac cei doi pentru Lume.

Mîșkin este metamorfozarea Elitei adevărate si efective, in timp ce Alioșa exprimă mecanica Avocatului, dacă vreți. Elita intelectuala (ceea ce nu avem noi zilele acestea) este totdeauna in răspăr cu Societatea din care provine dar o influențează subliminal. Avocatul este din lumea aceasta, cunoaște Raul si formele de exprimare ale acestuia dar ii rezista, nu se lasă cotropit de acesta, îl pervertește si transforma (pe Rău).

„Nu judecați poporul rus după infamiile pe care le comite atât de des ci după acele lucruri mari și sacre după care tânjește mereu și din străfundurile ticăloșiei sale.” ne învață Henry Troyat in Dostoievski. „Lucrurile mari si sacre” respectiv „străfundurile ticăloșiei” despre care ne vorbeste Troyat, sau sfințenia si ticăloșia lui Leontiaev-Berdiaev au dat in literatura rusa 2 Oameni buni si 2 Oameni ticalosi.

Mîșkin si Aliosa sunt Oamenii buni, pe când Karamazov tatăl, Smerdeakov (cel de-al 4-lea fiu Karamazov) si Cicikov al lui Gogol sunt Oamenii răi; modelul absolut de bunătate respectiv de răutate, ticăloșie. Mîșkin – omul ce nu a cunoscut Raul si este bun datorita propriei alegeri. Alioșa (fratele cel mic al Karamazovilor) – a cunoscut răul dar decide sa fie bun tocmai pentru a evita răul. Karamazov -tatăl si Smerdeakov – ticălosul sadea, născut sa fie așa. Cicikov – ticălosul minor, colecționar de suflete moarte, treapta intermediara dintre Mîșkin si Karamazov.

Una dintre diferențele existente intre Mîșkin (Dostoievski) si Hamlet (Shakespeare) este aceea ca Hamlet a văzut cum e lumea in mod real motiv pentru care a intrat într-o stare de pasivitate întrucât nu-si da seama daca prin exemplul propriu o poate schimba, in timp ce Mîșkin de asemenea (cel mai probabil) știe cum este lumea (chiar dacă nu a cunoscut răul) dar este convins ca prin exemplul propriu poate schimba lumea.

Noi cei născuți perfecți.

Occidentul cu tot ce înseamnă lucrul acesta a considerat si încă apreciază ca aceasta dihotomie (înger sau ticălos) se aplica doar rușilor. Noi, occidentalii, suntem mai curând ca Cicikov, colecționari de suflete moarte, medii intre extreme, mediocrii de multe ori. Si am făcut un titlu de glorie din faptul ca am putut evita extremele, ca putem trai la mijloc, in mediocra(ție) de cele mai multe ori.

Contemporaneitatea ne consideră gândiți (deja) și apoi născuți (infans conceptus pro natur habetus). Suntem precum făcea Michelangelo ce sculpta blocul de marmora fără schițe, începea cu urechea si termina cu degetul de la picior (exista lucrări nefinalizate ce probează această susținere). Sculptura era născută in mintea lui înainte de a începe sa o pună in ființă. Dostoievski scria dictând ceea ce avea in minte deja. Platon a scris Republica având-o in minte in integralitate înainte de a o pune pe hârtie. Doar că operelor celor 3 le era îngăduit să prindă viață, să aibă marjă de evoluție, nefiind definitiv bătute în cuie.

Europa, ca bețivul ce crede ca alcoolul este soluția la toate problemele, imediat ce a descoperit rațiunea măsurabilă (știința) a ajuns si la concluzia ca rațiunea rezolva toate problemele, ca omul ideal si perfect nu este departe, ca sistemul politic ideal si perfect este aproape, ca egalitatea oamenilor este ușor de realizat, realizabila, etc. Revoluția franceza, încapsularea drepturilor si libertăților, Iluminismul, Renașterea, Progresismul, toate declina si multiplica aceeași idee europeana – omul si sistemele create de acesta pot si trebuie sa fie complete, perfecte, fără eroare (doar prada erorii fundamentale!), ideale, etc.

Exproprierea dreptății din suflet

Poți înțelege Republica lui Platon doar dacă iei ideile de la sfârșit spre început. Daca faci invers – pui ideile in ordinea paginilor ajungi la concluzia la care au ajuns si ceilalți ca Republica este locul de origine al fascismului si comunismului deopotrivă. Daca așezi însă invers ideile iți dai seama ca NU Cetatea ideala creata de Platon este scopul principal al Dialogului ci definirea Dreptății si a Nedreptății l-a preocupat pe Platon cu întâietate. Si daca ajungi la aceasta concluzie – discuția-i despre Dreptate si nu despre Cetatea ideala înțelegi si de ce Cetatea trebuie sa fie ideala (aproape ideala) pentru a găzdui Dreptatea. Caci Dreptatea-i a Sufletului – ’’A produce dreptatea înseamnă ca elementele sufletului sa se așeze si sa domine si sa se lase dominate potrivit naturii unele de altele, iar a produce nedreptatea – ca ele sa conducă si sa fie conduse împotriva naturii.’’

Daca Dreptatea este in Suflet, tine de Sufletul fiecăruia dintre noi, se stârnește întrebarea – cum poate un Terț desăvârșit (Statul, spre exemplu, Justiția, etc.) sa contribuie la desăvârșirea Dreptății din Sufletul meu? Nu poate dar nici nu mai contează lucrul acesta întrucât Dreptatea din Suflet nu mai este ceva care să conteze.

Uite de aia Cetatea trebuia sa fie Ideala pentru ca se conștientiza faptul ca Individul este expropriat de un bun propriu si personal – Dreptatea Sufletului – pe care nu si-o mai obține singur ci ii este procurata de altul. Cetatea poate fi ideala fie pentru ca lasă Individului dreptul de a dobândi Dreptatea in Suflet, îi creează contextul potrivit pentru a-si obține singur ceea ce caută – Dreptatea in Suflet, fie, ca în Statul modern unde Individul nu mai are dreptul sa-si obțină – Dreptatea in Suflet aceasta pentru ca Dreptatea este oferita de Stat, Viața lăuntrică nu mai contează pentru nimeni.

În crăpătura determinată de exproprierea Dreptății din suflet, intervine Creștinismul, încercând să împace si Dreptatea Sufletului dar si fără a nega Dreptatea înfăptuită de altul pentru altul (de stat pentru individ). Sărac cu duhul, cu fata către Dumnezeu sunt forme de înfăptuire a Dreptății in Suflet.

Fuga de diversitatea rusă, exproprierea dreptății din suflet astfel încât omul mediu să poată fi gândit și apoi născut, toate acestea ne-au adus in starea unde suntem acum. Faptul ca nu am acceptat dar nici acum nu acceptam ca nu suntem perfecți, ca suntem supuși erorii, ca mai multe erori mai mici evita o eroare fundamentala, ca eroarea analizata este calea spre mai bine, spre evoluție ne pune în situația de a vrea evoluția dar fără eroare, așezându-ne astfel pe calea erorii fundamentale (din moment ce evita erorile mici si mărunte).

Mișcarea înaintea definitivului născut și bătut în cuie

Si biologia dar si Credința ne arata aceasta eroare. Spune Marcello Barbieri (Code biology/a new science of life) the precellular evolution had place in systems that had the ability to tolerate errors within very wide limits, because only such systems could avoid the errors catastrophes.

Pentru ca Dumitru Stăniloae (Cele mai frumoase comentarii la Filocalia) să ne spună așa – cel ajuns pe treptele cele mai înalte nu rămâne mereu acolo, ci mereu are să reia lupta cu ispitele gândurilor pătimașe, urcând iarăși pentru câtva timp la trăirea clară a prezenței lui Dumnezeu. Căci viața spirituală nu înaintează în linie suitoare dreaptă, ci are nenumărate zigzaguri și întoarceri.

Suntem definiți în mod esențial de modul în care ne raportăm la eroare. Nu există evoluție fără eroare. Modul în care asimilăm eroarea deosebește Omul de oameni. Noi credem că suntem perfecți, că putem atinge trepte ideale de existență, că eroarea nu are ce căuta în viața noastră, în timp ce alții își asumă imperfecțiunea, eroarea inevitabilă și asimilabilă, astfel încât să evite eroarea fundamentală.

Charles Sherrington consideră că – “Life’s aim is an act not a thought”, pentru ca Gazzaniga sa arate de ce „the brain….after all is action not cogitation” in condițiile in care Gândirea este „an addeed complexities” in arhitectura modulara a creierului menita sa crească robustețea sistemului/creierului fata de schimbările ivite in evoluție. Am dobândit Gândirea pe parcurs pentru a supraviețui mediului. Este cel mai mare atac asupra Filosofiei, după cel al Creștinismului (Augustin o numește gândirea fără îndrumător), ideea ca acțiunea a dat naștere gândirii si nu invers.

Platon in „Omul politic” așază la rândul lui Omul intre doua extreme, intre a fi un „animal biped fără pene” si a fi un „om atins de deitate”. Drum lung ne pune si Platon in fata, caci de la animal fără pene pana la ființa ce are vocația deitatii e cale extrem de lunga. Între bipedul fără pene și ființa atinsă de deitate, își fac locul și cei mai de sus, toți și fără excepție și nu doar Mîșkin sau Alioșa, Hamlet sau Nehliudov dar și Cicikov precum și Smerdeakov.

Mai mult, în dialogul Cratylos, sub pretextul identificării corectitudinii numelor, Socrate-Platon discuta etimologia unor Cuvinte din limba greaca. Astfel ajunge sa explice, in ordine, Gândirea, Înțelegerea, Cugetarea, Cumințenia, Știința, Înțelepciunea, Binele, Dreptatea.

8 cuvinte. Dialogul nu este preocupat sa așeze cele 8 Cuvinte într-o continuitate a unuia fata de celălalt, însă daca ținem seama de Sensul atribuit acestora ajungem sa avem următoarea Ordine: Înțelegerea – Cugetarea – Gândirea – Cumințenia – Știința – Înțelepciunea – Dreptatea/Drept – Bine.

Mai întâi cercetam nașterea a orice (Înțelegerea), apoi mergem mai departe pentru ceva nou (Cugetam), după aceea ne raportam la dinamica vieții (Gândim), pentru ca apoi sa vina momentul răgazului (acționam Cu-minte, adică analizam ce am cugetat/gândit), o luam din nou de la capăt păstrând pasul cu viața (Știința), pentru a avea contact cu realitatea (Înțelepciunea), in vederea descoperirii a ideii/lucrului ce străbate toata Viața (Dreptul/dreptatea) astfel încât sa vedem admirabilul din întreaga Natura (Binele).

Gândirea (Phronesis) – „ar fi cugetarea despre mișcare si curgere. (…) Oricum se refera la miscare”.

Înțelegerea (gnome) – „înseamnă fără îndoială cercetarea si observarea nașterii. Verbul a înțelege afirma ca sufletul avansează însoțindu-se cu lucrurile.”

Cugetarea (noesis) – „este totuna cu țintirea noului, pe când faptul ca lucrurile sunt noi înseamnă ca ele sunt permanent in devenire.

Cumințenia (sophrosyne) – „e păstrarea a ceea ce am cercetat, a gândirii.”

Știința (episteme) – „ea indica faptul ca sufletul vrednic urmărește lucrurile in mișcare, nici rămânând in urma, nici luându-le-o înainte,”

Înțelepciunea (sophia) – „indica faptul de a avea contact cu mișcarea.”

Bine (agathon)- „numele acesta vrea sa arate admirabilul din întreaga natura.”

Dreptatea (dikaiosyne) – „acest nume este aplicat pentru înțelegerea dreptului; dar Drept e anevoie. (..) Câți susțin ca Totul se afla in mișcare considera ca cea mai mare parte a sa este in acest fel – in deplasarea – existând ceva care-l parcurge complet, din cauza căruia se nasc toate cele care se nasc Caci altfel n-ar putea străbate realitatea, daca n-ar fi ușor, încât nimic sa nu-l poată retine, precum si foarte rapid, încât sa se raporteze la celelalte, ca si când acelea ar fi in repaos (…) Așadar fiindcă le cârmuiește pe toate străbătându-le s-a dat corect acest nume – dikaion.”

Ordinea lui Platon (Înțelegerea – Cugetarea – Gândirea – Cumințenia – Știința – Înțelepciunea – Dreptatea/Drept – Bine) se bazează pe dinamică, pe mișcare, pe tinderea către ceva și ignoră cu desăvârșire monotonia, statul pe loc, născutul definitiv, cel ajuns perfect peste noapte, etc.

Ce (mai) înseamnă să fii Om astăzi

Și în felul acesta, fie că ții seama de mișcarea lui Platon ce orânduiește trecerea de la Înțelegere până la Bine, fie că pui unul lângă altul personajele grele ale rușilor, pe Mîșkin, Alioșa și Nehliudov lângă Cicikov, Karamazov – tatăl, Smerdeakov, Hamlet, nu poți să nu te întrebi și ce mai înseamnă sa fii Om astăzi?

Iar în chinurile determinării răspunsului ajungi să realizezi că ai doar două variante, două opțiuni mari și late la îndemâna:

O opțiune are la baza modelul clasic al lui Nehliudov al lui Tolstoi – sa ne bucuram de călătorie, sa înțelegem ca nu trebuie sa ne oprim la mijloc ci ca trebuie sa ne continuam drumul, independent de cat de adâncă și îndepărtată e extrema de unde plecam. Alioșa, fratele Karamazov, este in același sens.

Iar cea de-a doua variantă se bazează pe modelul clasic occidental – independent de unde plecam, chiar daca atingem fundul cel mai de jos al iadului, important e sa ne oprim la mijloc, sa nu încercăm sa ne ducem si spre extrema cealaltă, sa nu atingem vocația dumnezeirii. Aceasta pentru situația în care nu suntem născuți deja pe mejdina extremelor, în locul călduț ne nu necesită evoluție.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *