Clara Mareș, „Scrisoare către un român nehotărât”

„Gary, iarta-mă, dar nu pot spune Adio, Europa!”

Mâ gândesc de multe zile la aceste rânduri. Mi-e foarte greu să le scriu, pentru că sunt stăpânită de multe emoții negative. Ca mulți dintre voi, probabil. Și eu simt frică, anxietate, disperare. Pentru că, dacă mă pricep la ceva, asta e istoria comunismului. Iar zilele acestea văd istoria cu cizme și arme, cea din dosare și din povești, încolonându-se amenințător.
Cei care mă cunoașteți, cei care m-ați citit știti, cu siguranță, că n-am luat niciodată partea nimănui, că nu m-am lăsat sedusă de sirene și niciodată nu am servit decât adevărul. De douăzeci de ani îmi fac meseria în liniște, parcurgând sute și sute de dosare, cititind cărți, articole, statistici doar pentru a înțelege și a explica cât mai clar ce a însemnat comunismul, cum ne-a distrus acest regim fibra morală, cum am ajuns unde suntem azi: dezbinați, amenințându-ne, urându-ne.

Am scris zeci de articole, am ținut zeci de prezentări și am scris câteva cărți de neocolit în profesia mea. Exemplific doar cu Dicționarul Penitenciarelor din România din România Comunistă 1945-1967 (Polirom, 2007), Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele securității (Curtea Veche, 2011) și Morfologia (ne)vinovăției. Alfabetul detenției feminine în comunism (Litera, 2022). Spun acestea nu din laudă de sine, ci pentru a proba că am o expertiză în ce privește comunismul, știu ce a făcut, știu cum a procedat, știu care i-au fost tacticile și urmările. Pe unele le trăim din nou zilele acestea. La fel de democratic s-au prezentat și „tovarășii” în 1946, și apoi, în mod brutal, au furat voturile românilor din acel noiembrie. Tot în numele păcii și al altruismului, aceiași tovarăși au arestat oamenii care gândeau altfel, au ucis țăranii care au refuzat cooperativa, au pus sârmă ghimpată pe granițe și în mințile multora.

Istoric vorbind, momentele de grație pe care România le-a trăit, Occidentului i le datoram, că e revoluția de la 1848, sau Mica Unire (1856), sau Marea Unire (1918).

Din 2022 până azi am fi avut probabil, din nou tancuri rusești pe străzi dacă Occidentul nu ar fi ajutat Ucraina. Și mă întreb, dacă n-ar fi ajutat-o, oare Siretul sau Prutul, cu apa lor curată, ar fi oprit năvălitorii?! Istoria ne arată că nu. Și dacă umbrela NATO ne-a salvat de nenumărate suferințe directe, e oare cazul să renunțăm acum la ea?!

Sunt prima care recunoaște corupția, politizarea excesivă, domnia mediocrilor pretutindeni în viața noastră politică, în instituții, în servicii. Am plecat prin demisie dintr-un institut de stat. Dar nu prin extremism vom schimba toate astea, nu prin extremism ne vom face viața mai bună, sau un viitor senin. Ura de clasă și ura de rasă, ura ca religie de stat și instrument politic nu poate duce decât la teroare, suferință și moarte.

În ianuarie 1941, legionarii au atârnat cadavre umane în abatoare, iar pogromurile săvârșite atunci ne oripilează și azi. În neo-legionarii care flutură armele ne punem noi speranțele pentru un viitor echitabil?!

Anița Nandriș Cudla, o simplă țărancă basarabeancă a stat 20 de ani în Siberia, fiind nevoită să împletească pulovere copiilor din părul câinilor doar pentru că era româncă. Elisabeta Rizea a îndurat chinuri indescriptibile doar pentru că nu concepea să-și trădeze soțul și rudele fugare. Marina Chircă a stat 6 ani ascunsă într-un pod, a fost hrănită și ocrotită de un țigan și familia lui.

Dar câți dintre noi mai știm asta astăzi?! E clar că mult prea puțini dacă nu mai apreciem că putem spune ce gândim, că putem călători unde dorim, că nimeni nu ne suspectează, nu ne anchetează, că nimeni nu ne condamnă la ani de temniță pentru o vorbă sau un banc.
Încă înainte de rezultatele primului tur, Radu Vancu îl cita pe Orhan Pamuk care analiza relația complicată a Turciei cu Europa. Concluzia era că pentru turci Europe fusese mereu un vis și niciodată o amintire.
Am înșirat toate aceste gânduri răzlețe pentru cei indeciși, pentrui cei pasivi pentru a vă ruga ca duminică să ieșiti la vot și să alegeți să ne păstrăm visul european, să ne continuăm povestea europeană și să nu devenim niște nostalgici ai amintirii Europei.

Am o fiică născută în 2007, exact când Europa devenea din vis realitate. Aș fi iremediabil nefericită dacă la majoratul ei, noi toți îi vom dărui o țară a urii, a extremismului și intoleranței. Și voi aveți copii, nu le retezați aripile, nu le distrugeți viitorul.
Cu speranță, CM

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *