Nu este bine să fie omul singur

spune Domnul Dumnezeu în Cartea Facerea.

Și de atunci Oamenii se tot străduiesc să țină cont de această dorință a lui Dumnezeu, făcând și ceea ce trebuie dar mai cu seamă ceea ce nu trebuie pentru a răspunde acestui deziderat dumnezeiesc.

Și tot făcând lucruri, Oamenii s-au trezit în situația în care nu mai pot fi singuri, în niciun fel, nici măcar în fața propriului Sine, nu mai spun în fața lui Dumnezeu (dacă înțelegem că la Dumnezeu ajungem depășind propriul hău).

Astfel între singurătatea pusă la îndoială de Dumnezeu și cea sancționată de vremurile în care trăim se ivește o diferență de substanță, oferindu-ni-se pe de-o parte Varianta Domnului Dumnezeu iar pe de altă parte varianta Șarpelui ce se adresează Evei.

Doar că această deosebire nu se impune de la sine ci trebuie înțeleasă, asumată, dobândită.

Să-i facem ajutor potrivit pentru el, ne spune Domnul Dumnezeu în continuare, după ce ajunsese la concluzia că NU este bine să fie omul singur. Pentru că în accepțiunea lui Dumnezeu singurătatea este împuținată, reconvertită, revalorizată dacă există nu ajutorul ci potriveala, naturalețea, firescul; Domnul Dumnezeu tratează omul singur cu ceva potrivit pentru el. Creștinii, la prima strigare pun în spatele acestei potriveli femeia, vremurile moderne tot la prima strigare au înlocuit femeia.

Dar nu despre gen, sex este vorba aici ci despre când nu mai este omul singur, sau despre când este suficient, potrivit să fie omul singur, despre felurile singurătății.  Ce înseamnă potrivit, acolo unde toți suntem nediferențiați, adică la nivelul Omului?

„Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: „Adame, unde eşti?” Răspuns-a acesta: „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”. Şi i-a zis Dumnezeu: „Cine ti-a spus că eşti gol?” 

Căci sunt gol și m-am ascuns, îi spune Adam lui Dumnezeu. „Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” îi spune Șarpele Evei.

„Amândoi erau goi și nu se rușinau” poate fi și în sensul că amândoi erau goi dar nu se ascundeau unul de altul, erau firești unul cu altul, naturali unul cu altul, firești și naturali atât față de sine, dar și față de cel de lângă ei, și mai cu seamă față de Cel din lăuntrul lor, față de Dumnezeu.

Pomul cunoașterii aflat în centrul Raiului poate că nu-i (doar?) despre Bine și Rău cum îi spune Șarpele Evei ci despre când, cum poate fi Omul singur, despre cum, când nu este Omul singur.

„NU este bine să fie Omul singur. Să-i facem ajutor potrivit pentru el” este diferit de „…m-am temut, căci sunt gol și m-am ascuns.”

Naivitatea omului-adamic că se poate ascunde de Dumnezeu, de sine iar apoi de cei lângă el a devenit „realitate pozitivă”, păstrându-și atât forma (speranță naivă) dar și substanța (omul în continuare face demersuri să se ascundă inclusiv de Dumnezeu).

Diferența dintre ceea ce spune Domnul Dumnezeu și ceea ce spune Șarpele Evei este dată de sensul săgeții: Săgeata are vârful îndreptat spre noi – Domnul îndeamnă Omul să nu fie singur când se uită spre propriile hăuri (cel din Sine și Cel de dincolo de Sine), cu aceeași mecanică a privirii – capul plecat încercând să ne privim în Suflet sau prin Suflet, dincolo de acesta; în timp ce în discursul Șarpelui, Săgeata este îndreptată spre exterior, spre alții, spre lumea din jurul nostru, spre confortul și utilitatea lumii înconjurătoare.

„Docții nu vor crede demonstrația dar înțelepți o vor crede” spune într-un Dialog de bătrânețe Socratele lui Platon. Deosebind cele 4 feluri ale nebuniei frumoase, Cei Doi (Platon-Socrate) ajung la concluzia că nebunia frumoasă ce provine de la zei este preferată celorlalte forme întrucât „ieșind în afara preocupărilor omenești și ajungând în proximitatea divinului, iată-l certat de mulțime, cum că e smintit; însă mulțimea nu știe că el are un zeu într-însul.”

Schimbând sensul săgeții despre care vorbeam mai sus, adică ieșind din sfera preocupărilor omenești ajunge Omul să descopere că are un zeu într-însul. Acolo nu a vrut Domnul Dumnezeu să fie, să se simtă Omul singur, în casa propriului Suflet unde se află și Cel mai Intim decât propria Intimitate, Dumnezeu, după cum ne învață Augustin.

Înainte ca Ortega y Gasset să spună că, „rațiunea nu poate, nu trebuie să aspire să țină locul vieții”, Cei Doi spun că „poezia omului cu minte se ofilește dinaintea celei a poeților nebuni”. Tot Ortega y Gasset spune că a fi erou „înseamnă a fi tu, a fi tu însuți (…).”

Eroul lui Ortega y Gasset este Omul ce nu este singur în interior chiar și când este singur în exterior pentru că are ceea ce Domnul Dumnezeu a dorit să aibă – firescul, naturalețea, potriveala date de mecanica corectă a privirii, din exterior spre interior și nu invers (căci de aceea a luat coastă din coastele lui Adam pentru a crea potrivitul pentru acesta).

„Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” ii spune Isus tâlharului (unuia dintre făcătorii de rele răstignit de asemenea). Pe Cruce, lângă Isus erau doi făcători de rele – cel căruia Isus îi făgăduiește că se vor întâlni în Rai și cel care-i cere Domnului „mântuiește-te pe tine însuți și pe noi”.

Această trihotomie a fost declinată ulterior în curgerea timpului până la noi.

Avem astfel, Omul Bun în mod esențial, Omul devenit Bun (după ce a fost rău) si Omul încremenit în Râu. Între Omul rău și omul bun există a 3 a categorie, a Oamenilor ce nu au evoluție, ce sunt încremeniți în proiect, între naștere și moarte nu-i o diferență, sunt la fel peste tot și în orice moment al vieții. Impresia aceasta de stabilitate îți creează impresia de înțelepciune, consecvență, etc. În realitate este o formă de refuz, de stagnare, de meșterire a caracterului astfel încât să păcălească cele două categorii mai sus menționate (să nu pară rău și eventual să pară bun, focusul e să nu pară rău, dacă reușește să pară și bun este un câștig).

Omul devenit Bun, Tâlharul bun al lui Isus, înțelege rostul lucrurilor și schimbă mecanică săgeții. Omul încremenit în Rău, Tâlharul ce vrea să fie mântuit pe Cruce, acolo în văzul lucrurilor, atunci și doar atunci, fără efort și prin minune, păstrează sensul săgeții, mereu spre exterior, mereu în văzul lumii.

Lumea în care trăim (Occidentul lato sensu), e făcută din trei lucruri. De la greci a luat gândirea critica (ce a întemeiat Știința), dinspre Orient/Asia a luat Spiritualitatea, profunzimea Creștinismului, iar de la Imperiul Roman a luat confortul, ideea de a transforma știința în tehnologie, gândirea in ceva instrumental.

Acestea 3 împreună au creat Occidentul de unde noi românii, istoric vorbind, am luat profunzimea, pasiunea adâncurilor insondabile in mod organizat, după cum am luat si pasiunea confortului, a lucrurilor ușor dobândibile. Pe noi în schimb ne-a sărit contactul cu grecii, cu gândirea critică, cu gândirea pe cont propriu și cu titlu gratuit, doar pentru a nu muri bou, gândirea fără intenție, fără afectare, etc.

UE, zilele acestea vrea să păstreze ce a luat de la Imperiul Roman și ce a luat de la greci dar are impresia ca nu mai are nevoie de ceea ce a luat din Orient/Asia, crezând, sperând ca gândirea își va păstra adâncimea și profunzimea și în lipsa creștinismului, spre exemplu.

Și Apostolul Luca dar și Apostolul Ioan ne spun că pe Crucea unde a fost răstignit Isus scria cu litere grecești, latinești și evreiești „Acesta este regele iudeilor”. Nu fondul mesajului (Acesta-I regele iudeilor) ci forma de exprimare – grecește, latinește și evreiește, e în discuție aici.

În primele secole Sfinții Părinți au făcut eforturi intelectuale excepționale pentru a deosebi Credința Creștină de Gândul elinilor, de filosofie (cât, cum au reușit e altă discuție). Că evreii l-au omorât pe Isus sau cum Pavel discută despre Legea iudaică, de asemenea au fost subiecte de dezbaterii (și nu numai). Atitudinile acestea au devenit instituționale în decursul timpului, însușite fiind de către Biserică.

Credința Creștină (și Biserica) și-au lămurit pe cât posibil relația cu gândurile elinilor dar și cu legea iudaică. Știm câte ceva despre atitudinea Imperiului roman asupra Creștinilor, chestiuni birocratice, administrative, organizatorice, etc. și câteva aspecte de fond asupra influenței pe care a avut-o Credința asupra Imperiului roman.

Poate și pentru că Biserica Catolică s-a visat continuatoarea Imperiului Roman, sau poate si pentru că Biserica era prea preocupata de dialogul cu elinii și iudeii, fapt este ca Biserica și Credința Creștină au o restanță în ceea ce privește fondul relației Creștinătății cu lumea instrumentală, inginerească, bazată pe confort a Imperiului Roman.

Creștinătatea s-a autonomizat față de mecanica gândirii eline, față de Legea iudaică dar nu a abordat impactul Legii (lex) romane în context.

Credința creștină a combătut cât a putut filosofia, a luat atenția de pe Legea iudaică și a folosit cât a putut Legea romană (cât s-a lăsat aceasta din urmă folosită). Și a tot făcut lucrul acesta de ceva vreme până la momentul în care Legea romană (a se citi legea Uniunii Europene) a hotărât să nu se mai lase folosită de Credința creștină, dorind să fie autonomă. Și în felul acesta astăzi, NU Credința ci Biserica se simte puțin abandonată și fără busolă pentru că nu are deprinderea de a funcționa pe cont propriu, doar pe baza Credinței.

Ce nu a lămurit la timpul cuvenit (și pentru că avea nevoie de legea romană) Biserica, trebuie să lămurească astăzi. „Dușmanul” cel mare al Credinței creștine nu a fost, cred eu, nici gândul elin, nici legea iudaică ci legea romană pe care Biserica a folosit-o, a ignorat-o dar niciodată nu a dezbătut-o, nu a pus-o în context.

S-au străduit sa golească interioritatea de orice alt gând/conținut ce ar putea (de parca s-ar putea….) ocupa locul Celui mai intim decât propria noastră intimitate sperând/crezând ca Interioritatea noastră poate căpăta încă de la început deprinderea de a umple golul doar pe baza Credinței.

Aceasta si pentru că legea romană era un aspect de formă ce nu punea în pericol, nu aglomera interioritatea individului.

Doar că astăzi legea UE o face, aglomerează lăuntrul individului, influențează interioritatea și forma de constituire. Iar astăzi când interioritatea e goala (parțial golita de Biserica, parțial de legea UE) ne întrebăm de ce nu apelam la Credință pentru a umple acel gol.

Și astfel descoperim că pierzând reflexul interiorității (cât ne-am străduit să scăpăm de elini, de iudei ce aveau astfel de preocupări) descoperim că nu avem deprinderea de a umple goluri.

Socrate, in dialogul Phaidros al lui Platon ajunge sa discute Mitul lui Theuth, cel ce a inventat scrisul, prilej pentru a critica aceasta invenție „întrucât va aduce uitare in sufletele oamenilor care învață, din cauza neglijării memoriei; da pentru ca sunt încrezători in scriere ei își reamintesc nu dinăuntru, mulțumita lor înșiși ci din afara, mulțumită unei întipăriri străine„.

Cui ii mai trebuie astăzi memorie in lumea digitalului, a inteligentei artificiale, etc.?

Conceptului ii trebuie memoria întrucât acesta nu se naște împotriva vieții, cum ne învață Ortega y Gasset („rațiunea nu poate, nu trebuie sa aspire sa tina locul vieții”) ci in interiorul vieții, unind lucrurile intre ele prin caracterul sau schematic, reținând din lucru schema sa cea mai simpla.

Fără Memorie adevărurile devin egale, lucrurile devin identice, esențialul dispare.

Si Conceptul tinde sa fie distrus in doua feluri: mai întâi prin ceea ce face modernitatea si postmodernitatea, îndepărtând esențialul, bazându-se doar pe prezent si pe granularitatea acestuia, astfel încât legăturile dintre lucruri (trecute si prezente) dispar iar apoi prin granularitatea crescută, prin banalizarea esențialului in sensul ca totul devine esențial, totul este de importanță capitală, astfel încât lucrurile se autonomizează si nu mai au nevoie de legături intre ele.

Cei dintâi sunt progresiștii, cei de pe urma sunt suveraniștii, conservatorii exacerbați ce caută nod in papura in orice fapt al vieții, orice mișcare, orice gând, orice acțiune este un atentat grandios la valorile trecutului.

Ambele direcții decupează fapte, fragmentează ceea ce ar trebui sa curgă, rup si sparg ceea ce ar trebui sa fie unitar si in formare, etc.

Lumea contemporană face nu doar ceea ce spune Socrate (distruge memoria pentru ca apoi sa distrugă conceptul) dar face si mai mult: lucrează doar cu excepțiile pe care le repeta atât de des si le declina atât de divers încât lumea uita ca exista o regula si considera ca excepția este deja regina situației.

Iar într-o lume abstractă, a conceptelor ce-și trag esența nu din interacțiunea firească și naturală a lucrurilor ci din definiția arbitrar impusă, deși este în Lume și cu Lumea, Omul este mai singur decât s-a temut Dumnezeu că poate fi Adam.

Să fii singur, în Lume și cu Lumea fiind, întrucât nu mai ai acces la partea cu adevărat esențială, nu mai ai acces la tine și la ceea ce este dincolo de tine, dar prin tine, adică la Dumnezeu, asta-i definiția singurătății, sancționate de Domnul Dumnezeu. Acesta-i nefirescul căutat să-l îndepărteze Domnul Dumnezeu în Facerea.

Gândirea cu intenție, Gândirea menită să convingă neapărat cât mai mulți dacă nu pe toți, Gândirea menită să atragă spectatori, Gândirea la care să achieseze și alții, Gândirea ce poate dobândi Puterea, etc. poate să facă orice dar mai puțin să ajungă la Firesc, la Sinele unde se află și Intimitatea cea mai Intimă.