,,în mine zăbovește o inimă lagună”

Timp (,,e azi e ieri e mâine e timpul înverzit” –p.28, cu alte cuvinte, cronologie suspendată, timp ,,vegetal”; ,,plânge timpul/în streașina mansardei”-p.32 –timp emoționa(n)t, timp vulnerabil, timp ,,inundat”, trist, reacție la absurdul lumii și la ,,nebăgări de seamă” –idem; ,,timp jucat la zaruri”-p.43 –universul de tip ,,gambler”; ,,(…) timpul renaște moartea prin muguri învie”-p.70; ,,să prind din zborul timpului înfiorat cuvânt” –p.96; ,,erai timpul ce grăbea echinoxul”-p.107; ,,ascultând cum se lovește roata timpului/de rotunjimea lutului”-p.111; ,,timpul este o cetate/de cerneală albastră/cu multe turnuri”-p.136; ,,pe lângă alte lucruri ciudate care mi se întâmplă/am senzația nelămurită că timpul fuge ca un campion la alergări”-p.138; ,,straie cusute împodobite de timp”-p.150; ,,până la întâlnirea cu țărmul timpului răscolit de plânsul pescărușilor”-p.159; ,,timpul nu are importanță”-p.164; ,,zburdalnică și nebună metamorfoză a timpului”-p.169; ,,timpul te scrie mă scrie cu firicele de apă”-p.174), netimp (,,ne dezlegat de la laptele lupoaicei cu picioare de bronz/netimpul” –p.38), contratimp (,,am crezut că numele tău este timp/dar ești contratimp”), răstimp și anotimp (,,lor celor mai frumoși plecați în număr mare în anotimpul morții”-p.137), scrisorarul/epistolarul autumnal al Ecaterinei Botoncea, precum filmul The Legends of the Fall, are ceva legendar în conținut, deoarece toamna, moment de bilanț al anului, când se culeg roadele și se numără bobocii (,,zemoasă dulce poamă mă picură pe buze” –p.34), se legitimează prin a fi autor de scrisori, toamnă care își este sieși aparținător, adresant și destinatar, împrumutând din însușirile tipic umane, de unde și reflecțiile profunde asupra vieții. În același timp, sunt scrisori de maturitate ale Ecaterinei Botoncea, aflată la o vârstă împlinită, sub zodia belșugului, rodniciei și bucuriei (poeme-ode-odalisc), creație ce dă în pârg și în vileag sentimente și emoții aparte.

dav

Rezonator-consonatoare (,,cred că eram un fel de Robinson Crusoe pe insula pustie a inimii mele” –p.39), care scrie și se lasă scrisă (,,(…) scrie-mă sunt slovă în cântece visate/sau poate rapsodie în iarba parfumată” –p.58), optimistă (,,(…) știu precis/că mâine sau poimâine va fi soare…”-p.33), ce degajă ,,esențe și doruri” (p.49), afișând o largă disponibilitate de a se lăsa modelată de puterea soteriologică a cuvântului (,,sădește-mă în răsăritul zilei de ieri/plouă-mi văpaia de mult risipită/acoperă-mi zborul și șoapta rănită/și prefă-mă într-o livadă de meri” –p.59), Ecaterina Botoncea e buna bucovineană care (de)vine prin scris, a cărei ,,Samaria” îi este scriitura ființială (autoarea scrie și se scrie, cu ochii, cu mâinile și cu tot trupul), profilactic-terapeutică (un alt fel de a fi aproape, de a fi în și prin preajmă, lângă semeni și a se dedica lor în prelungirea meseriei-vocație de medic-anestezist), pe care o împărtășește cu larghețe, dezinvoltură și dărnicie: ,,vreau să uit că sunt salvatorul/întâmplărilor de pe ventilator”, ,,vreau să uit/tulburare de inimă pe injectomat” (p.97).

Raportarea sa la cuvântul-sanctuar ca la o ,,corolă de minuni a lumii”, vine în prelungirea credinței nestrămutate în Om (Ecaterina Botoncea dă și o subtilă definiție a umanității: ,,suflete în sufletul Universului” –p.31) și în Dumnezeu: ,,în lumini nevăzute/ale iubirii lui Dumnezeu.” (idem). De aici poemele sale împletiri de imagini, poeme oraculare: ,,imaginația prinde ființă” (idem); ,,atunci din mine s-au trezit toate cuvintele nerostite” (p.40); ,,silaba e clipa ce în raze de roze apune/lumină și clocot ce schimbă ecoul în poezie” (p.70).

scrisorile toamnei ale Ecaterinei Botoncea, rapsodii în tonuri pastelate, au ceva din nostalgia turistului nostalgic Mircea Pora și a prozelor-arămii din volumul Tour Eifel, turiștii toamnei. Deși concepute în versuri, scrisorile toamnei sunt povești de sine stătătoare, iar corolarul lor, credo-ul poetei, poate fi acesta: ,,noi credem că suntem oameni/dar nu suntem decât povești/pe care ni le-a scris cineva/și pe care le citim cu voce tare.” (p.30); ,,am venit să-ți spun o poveste”, ,,poveștile se scriau singure pe palmele încrețite ale copacilor” (p.84). Iată de ce Ecaterina Botoncea, poetă la care ,,sinceritatea eului creativ pune amprenta pe autenticitate” (p.188), nu e o iubitoare de surdină, ci, dimpotrivă, de glas, de povești spuse cu voce de toacă, de tulnic și de clopot.

Construită dintr-un ,,cvintet”, mă privește prin nenumărate geamuri, totul se reduce la un el și ea…, radiografiile umbrei, acasă e doar aici, la răscruce, cartea Ecaterinei Botoncea e reflexul unei poetici a transparenței sufletești, în care binomul privitor-privit, văzut-nevăzut, înăuntru-în afară conturează un du-te-vino ,,optic” de bun augur în care scriitoarea își exersează onestitatea, în sensul că acel proverbial ,,mă privește”, ,,e treaba mea”, ,,e viața mea”, ,,sunt doar eu și cu mine” nu mai funcționează ca o delimitare-autotăinuire-punere sub obroc, ca un puseu de ego, ca o delimitare a ,,hotarului” (,,hotar dintre bucurie și învrăjbire/dintre azi și ieri/dintre pământ și cer”-p.111) sau ca o dulce ,,răfuială” a sinelui cu sinele, ci devine un fel de captatio benevolente, o ex-plicare, o depliere, o deschidere totală către lume și viață prin geamul-portal, prin ,,nenumăratele geamuri”, o succesiune de/o multiplicare de viziuni: ,,privești prin ochiul de fereastră/tangoul vântului steril” (p.41); ,,am închis fereastra/și atunci am văzut/palidă și nedormită/nu luna plecând răvășită/ci imaginea mea/în oglindă…” (p.49); ,,(…) curajul de a se uita pe fereastră” (p.63); ,,am deschis fereastra vântului de toamnă” (p.77); ,,aș deschide ferestrele și te-aș primi/în casa mea/și ți-aș așeza inima pe pieptul meu” (p.109); ,,trec dintr-o lume în alta/de la un răsărit la alt răsărit/pentru a tăifăsui cu îngerii la masă” (p.127); ,,Dumnezeu ne privește din prag/pictând pe ieslea cerească/o fereastră cu îngeri și sfinți” (p.150); ,,nu mă săturam să privesc ferestrele împodobite cu mușcate roșii” (p.170).

Ecaterina Botoncea pune (prin)soare pe lucrurile chintesențiale, negăsind nimic degradant sau prozaic în ,,fericirea de a șterge praful și de a da cu mătura” (p.15), ,,doar mopul îți aduce aminte unde ești” (p.18), ,,odată m-a timis Dumnezeu pe pământ/să aranjez pietrele la marginea prundului/îți place fuiorul de apă cum se răsucește la vale/m-a întrebat/de dimineață și până după-amiază tu să deretici ca o cenușăreasă/vatra albă a lespezilor curgătoare/să o cureți de vreascuri broaște moarte șerpi încolăciți/scăpați din gheare de vultur găteje piei zbârcite de căprioare/ori jderi uciși de lupi/ține-mi lunca frumoasă curată iar eu își voi dărui înserările/și nopțile cu lilieci violeți/și greieri cântători la vioară” (p.39), ba dimpotrivă, e ,,misionariat”, atitudine primenitoare, cosmotică, organizare a spațiului de locuit (devenit de neînlocuit), privilegiul de a se afla în grațiile lui Dumnezeu, iar gestul de a nu lăsa să se adune/depună praful echivalează cu a nu se lăsa pradă abandonului, îndoielii, încremenirii sau lui dolce far niente. La fel de bine, e  recuperare, apel la memorie, punere laolată (asemenrea ,,mădularelor” umane risipite din mitul isiac), recunoștință: ,,apoi mă gândesc serios cât de norocoasă am fost/ce bun a fost Dumnezeu cu mine/câte minuni am adunat în ochii mei/de câte ori am mers în tabără la mare/cum mi-am pierdut sania pe care am agățat-o de tramvai/când aveam opt ani și nu am mai prins-o din urmă/dar nici vatmanița nu m-a prins pe mine/ce darnică a fost viața/peste 18.000 de dimineți” (p.15). Iar răsplata pentru slujirea lui Dumnezeu e aici, pe Pământ, nicidecum în îndepărtatele și stratificatele ceruri: ,,ține-mi lunca frumoasă curată iar eu îți voi dărui înserările/și nopțile cu lilieci violeți/și greieri cântători la vioară” (p.39).

Trăind în vecinătatea păianjenului-animal de companie (așadar, prin contaminare, devenind acaparatoare-,,arahne”, țesătoare de pânză: ,,păienjeni de lumină”-p.42), ,,egiptean”-hieroglifică (,,putem fi rodul zămislirii noastre”-p.16), acumulând informație valoroasă prin intermediul ochiului-(tez)aur, Ecaterina Botoncea se raportează frecvent la ,,misterul” numit copilărie (,,din ultima mea copilărie/o pasăre îmi prinde ultimul vis/în ciocul ascuțit” (p.36); ,,e marți ori joi copii suntem în tren”(p.72); ,,lăsându-mă pradă mâinilor tale văzute/lanurilor de păpușoi și cânepă prin care jucam baba leba/stolului de berze de pe șura unchiului Ștefan/rândunelelor cuibărite la fereastra mea”(p.133); ,,o pornisem pe cărările dinafara satului”(p.170); ,,(…) copilăria se cațără pe acoperișuri să privească de sus/forfota timpului trecut”(p.186)), vârsta edenică unde se consumă întâmplări cu caracter de unicitate, de o importanță covârșitoare pentru poetă (dovadă că, periodic, le retrăiește simbolic intens). În alt context, ludicul ionescian percutant-evadant pe care îl practică (,,consfințirea inteligenței mopului” –p.17), îi permite să supraviețuiască în plin absurd, dar și să se păstreze totuși extrem de (rezon)abilă, în ciuda ,,vremurilor paralelipipedice” (idem), nefurnizoare de teorii matematice sau de figuri geometrice, ci doar de alienare și de spleen. 

Momentele când Ecaterina Botoncea devine ,,hemingway”-iană (,,la biserică bat clopotele/și te întrebi pentru cine” –idem) intră în contradicție cu iubitoarea de cosmos și de iubire care este, situație paradoxală, de vreme ce absurdul face casă bună cu haosul (e vorba aici de o disoluție majoră pluriplană, de cum funcționăm, ca entități, și cât anume la cote de avarie, într-o lume absurdă?, de unde și dificultatea de a te păstra ,,limpede”, stăpân pe sine și pe situație, de a vedea clar –poetica privirii).

Ecaterina Botoncea, pentru care gesturile aparent mici și lipsite de însemnătate au valoare bazic-întemeietoare, e poeta ,,pur si muove”, care se ,,învârtește” (p.19) asimptotic într-o lume apoetică și ,,apoplexică”. Când se sustrage stărilor de vertij existențial, Ecaterina Botoncea își oferă răgazul redobîndirii echilibrului și autocontemplării, echivalent al cochetăriei feminine: ,, (…) oglinda în care mă privesc” (p.15); ,,oglinda-ți prinsă-n grindă/despre un azi și-un ieri” (p.34); ,,nu ți-ai ascultat singurătatea/ar fi fost precum oglinda care rostește adevărul” (p.38); ,,e primăvară șal nou îmi fac din plete” (p.57). Transferul de feminitate operează asupra ceții, viorii și zilei de joi: ,,prin ceața înserării o umbră se strecoară/e îmbrăcată în rochii cu nesfârșite muchii/din simfonii de frunze/croiește o vioară/ea poartă lungi pecete de sidefate unghii/piruetând năvalnic și trist în galbena-i brățară…”(p.23); ,,(…) decolteul galben al zilei de joi” (p.25); ,,sunt glezna și călcâiul unor erezii…” (p.68); ,,puteam fi femeia nisipurilor”, ,,dar sunt femeia pădurilor nesfîrșite” (p.79); ,,șoldurile ei s-au umplut de muguri iar sânii de umezeala norilor” (p.85); ,,sânii mei să tresalte mereu alergând spre vederea ta” (p.94); ,,îmi arunc rochia/cu jupoane de vidră și leacuri/ca tu să mă înalți peste veacuri/falduri și tocuri ridicate de vânt” (p.98). 

scrisorile toamnei se vor un reflex/antidot împotriva bulversării, al disoluției lumii ,,bune”, aflată într-un accentuat proces de deconstrucție, dar și al rescrierii cont(r)actului personal cu fada realitate și cu normalitatea ,,defunctă”, aflată momentan pe ,,dric” : ,,(…) destrămarea imperiului în care trăim” (p.15); ,,dezorientată lumea aleargă în toate direcțiile”, ,,(…) parastas adus normalității” (p.18); ,,(…) tarele lumii și zâmbetul/inocent al lui putin…” (p.19). În completarea acestui peisaj sumbru, ,,pervazul muștelor” (p.18), ce amintește de romanul de debut al lui William Golding, Împăratul muștelor. Cu alte cuvinte, Ecaterina Botoncea e contemporană cu desfacerea lumii.

Dar cea mai mare dramă a lumii în care trăim este, potrivit Ecaterinei Botoncea, ,,(…) faptul că l-ai pierdut pe <<acasă>>” (p.18) (comorile adevărate sunt acasă: ,,acolo unde pământul miroase a reavăn și a sfințenie/pietrele nu sunt de moară/iar dorințele iau forma ploii” –p.86; ,,din toate nu rămâne decât dorul de acasă și nemărginita dragoste/din ochii câinelui meu ciobănesc”–p.126), dispariția reperelor și a rădăcinilor, a Mamei simbolice, a ,,Centrului” și a Matricei, îndepărtarea brutală de esență, paradisiac și primordialitate, fapt care conduce, inevitabil, la ruptură interioară, tormentare și surpare sufletească, alienabilă, cât de cât, prin ,,și scriu și scriu și scriu” (p.35). Însă nu la întâmplare, ci elaborat: ,,poezia care mișcă în om este o inimă suplimentară/pe care este bine să o avem și să o ascultăm…” (p.188) (aici vocea poetei Ecaterina Botoncea coincide cu vocea medicului Ecaterina Botoncea).

 În ton cu absurdul, e vremea scadenței, a ,,semnelor” revelator-apocaliptice și a împlinirii profețiilor seculare ce prefigurează ,,scrâșnirea dinților” biblică: ,,…mi-a picat lumina” (p.18); ,,…și deodată pe cer apare ora exactă” , ,,(…) un curcubeu deasupra capului”, ,,cerurile se deschid verzi ca un codru lichid”, ,,nimic nu moare mi-ai șoptit de sus/de jos/de jos în sus” (p.20). În ton cu celebra butadă ,,împăciuitorist”-consolatoare a lui Antoine Lavoisier, ,,nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”, nu e extincție universală, ci așteptat moment al schimbării, al repopulării peronului (v. Octavian Paler), al reinstaurării firescului și a ridicării barierelor vizuale: ,,undeva pe un peron gol/unde nu mai sosește niciun tren/dar unde te poți privi într-un geam prăfuit” (p.21); ,,noi/rătăciți în trenul/de pe peronul doi” (p.32).

,,Bunăvestirea” care va aduce pacea peste toate, e Iubirea coagulantă (spirituală, trupesc-fornicativ-senzorială, de frumos, cea care mută munții, mișcă sorii, Calea Lactee și întregul univers), nostalgia după Unu (,,din întregul care puteam fi” –p.64), din care Ecaterina Botoncea își face icoană: ,,alerg să mă-nchin templului iubirii”, ,,din straie m-arunci cu dulcea ta cruzime/aplecat mă săruți pe curcubee mă urci” (p.76); ,,în timp ce buzele tale poartă urmele/sărutărilor mele albastre/iar eu devin o câmpie fără margini…” (p.81); ,,gândul meu este la cele două pahare/de vin roșu pe care le-am ciocnit/la emoția cu care îmi priveai sânii/la felul stângaci în care mi-ai spus că mă iubești/le-am cerut buzelor tale să tacă/încredințându-mă cu totul somnului/și palmelor aspre/care mi-au vorbit mai bine decât tine/despre caligrafie și simetrie/convertindu-mă smerit în muzică și poezie…” (p.83); ,,iubitul meu e un ocean de taine/iar eu sunt lebăda ce în amurg se-arată” (p.78); ,,vreau să te văd/să-ți simt palmele ude trecând peste pielea mea/peste ochii mei și greșelile lor/ca o rugăciune fără cuvinte” (p.88); ,,lăsasem acasă patul nestrîns/cu cearșaful șifonat/nimeni nu închisese geamul pe care a zburat umbra ta/căldura așternutului/atâtea îmbrățișări și înfiorări nocturne” (p.89); ,,ești sufletul meu și dorul de-acasă” (p.91); ,,îl iubesc pentru că nu e frunză să zboare ca voi/odată cu prima adiere de toamnă/și nici piatră rece ca aleea de marmură pe care o am în față” (p.92); ,,locuiește-mă nesățios” (p.95); ,,credeam că vom fi mereu împreună/sau măcar până la vesela dulcea moarte” (p.100); ,,te întreb și în dimineața aceasta/de ce mă iubești”, ,,de ce îmi săruți buzele/zumzăind de albine“ (p.108). 

O analiză sub lupă a scrisorilor toamnei descoperă sensul frecvenței metaforelor și simbolurilor ce țin de deasupra, de stările eleate și de spectru: păianjenul, cerul, curcubeul, fenomenele meteo, Dumnezeu, ,,chipul alb al lunii deschide evanghelii” (p.24) (un fel de liturghie cosmică), ,,e-atâta înălțime/mă urci pe nori/m-afunzi în mări străine” (p.73), ,,deasupra singurătatea cerului/mai aproape iarba” (p.80); ,,într-un sine arhaic pescărușii țipă/din pieptul de deasupra mea” (p.103); ,,ah câtă trudă/să urci/muntele singurătății” (p.177) etc., ceea ce presupune existența a (cel puțin) două lumi cu care scriitoarea-,,mediator” intră în contact direct, postură delicată, asemenea dilemei răscrucii și a labirinticului proces al conștiinței: cărui spațiu îi aparții cu-adevărat, de fapt și de drept? unde se plasează omul când abscisa și ordonata existențială se întretaie, își dau întâlnire? Zero, minus infinit sau plus infinit (la Ecaterina Botoncea, infinitul apare sub formă de opt… întors, iar simbolul predilect pentru infinit este oglinda: ce se întâmplă când oglinda se privește în oglindă? când își privește propria ei imagine și propria-i răceală și solitudine? ce (pre)vede oglinda și ce îi ,,scapă”? ce sălășluiește dincolo de ,,speculum”? 

Între ,,zariștea cosmică” a lui Lucian Blaga și ,,zarea foșnind” (p.20) a poetei-viator Ecaterina Botoncea (,,alerg urc cobor/între tulnic și clopot” –p.30; ,,amăgitoare lumea din care urc și vin” -p.34; ,,cu toate cuvintele am urcat prundul pe cer” –p.40; ,,să te cobori înaripată/peste corsajele de muri” –p.41; ,,am mers înainte până când am simțit că/ochii mei înfrunzesc/gândurile prind rădăcini și ramuri”-p.56; ,,mă cheamă răsăritul la plimbare să mă avânt pe coama unui nor” –p.57; ,,urcându-mi potecile visului până în pisc/mă treci prin vâltorile albastrului disc”-p.59; ,,eu alergătorul cu gleznele obosite/în căutarea pădurii cu vise” –p.66; ,,măsor urcușul ce duce la tine” –p.91) e doar o diferență de nuanțe, de vreme ce e multă ,,cinetică” (inclusiv de natură afectivă: ,,eram atât de frumoși atât de tineri și nu știam câtă toamnă ascundem în noi”-p.25), e multă mișcare (în litera și în spiritul lui ,,și totuși se învârte”: ,,cutreier pământul și zodiile scrise/pe stepele nopții pe munții din noi” –idem; ,,de când cutreier lumea am obosit”–p.135), risipă de energie și spectacol de lumină și culoare în foșnetele autumnale (,,verdele se decolorează suav -p.21), o ,,suavitate” a pierderii (până la estompare a) nuanțelor, direcției, sensului, controlului și a reperelor, un complicat proces alchimic și hierofanic, la care natura contribuie din plin: copaci tremurând, râuri curgând, șerpi și șopârle conturând labirintice geografii prin iarbă, nori caligrafiind tăriile cerești etc. E o degringoladă aparentă, un sens al nonsensului, întrucât, cum bine știm, cosmosul naște din haos: ,,(…) pașii mei se caută unul pe altul/fără sens” (p.21); ,,străbat drumurile fără marcaje/o trecere seducătoare de la o direcție la alta/de la o viteză la alta/de la o chemare la alta/căci ce este călătoria altceva decât/o înșiruire de lumini de întâlnire/intersecții/clopote” (p.126); ,,am deschis poarta și am intrat” (p.170).

Tot de ,,fără sens”, ,,fără noimă” (p.22) sau de absurd (poate un pic și de joc și de autoalint) ține și dorința poetei de a ,,reinventa” solitudinea (în condițiile în care ea există deja sub formă de solitudine ,,bună”, propice autoscopiei, a punerii în acord și a lucrurilor în făgașul lor, a înțelegerii sensurilor profunde ale existenței, după cum există solitudine ,,rea”, devastatoare, sinonimă cu înstrăinarea, pedeapsa, exilul, alienarea, agonia, întoarcerea spatelui lumii, disoluția iubirii): ,,aș vrea să inventez singurătatea/pentru a-mi fi dor de ea” (idem). De smerenie, de ,,stângăcie” poetică autoindusă și de conștiința propriei valori, de neaspirația la vâlvă și la spectacol mediatic țin și ,,neîndemînaticele scrisori” (p.22).

La ,,bacoviana” Ecaterina Botoncea, ,,cioplitor în stele” (p.49) și în marmoreeanul cuvânt, al cărei suflet funcționează în patru timpi și în patru anotimpuri, toamna și melancolia merg ținându-se de mână, infinitul (ca propensiune, ca ,,promisiune” și destinație de natură spirituală, ,,(…) cuibarul infinitului”-p.137) face tandem cu finitudinea și plenitudinea ființei umane, ,,candidată” la veșnicie: ,,e nesfârșită/ toamna melancolia însăși adânc răscolitoare” (p.23); ,,vânt de toamnă hârtie creponată/castani mototoliți de amurgite ploi/un singur felinar pe o pustie stradă/se scutură fragilul din pomii triști și goi” (p.42); ,,(…) am fost și eu cândva un infinit”, ,,și mă ridic un nimb din nou spre infinit” (p.69). 

Apartenența poetei la rural(itate) ocupă un loc central în opera sa: ,,drumul e lung până la margine de sat” (idem); ,,în capătul uliței stă mama/descuind poarta/spre amiezile murite/iar tata își odihnește calul/și așteptările/pe care eu nu le-am împlinit” (p.36-37); ,,mai știi/colindam prundul plin de ciulini/și ne ascundeam de soare prin tufe/călcam peste ape și peste pietre de râu/fără dureri și fără spaime” (p.110); ,,am venit să servesc supă caldă privighetorilor bolnave de melancolie” (p.121); ,,astăzi vreau să pătrund în cetatea eternă a melancoliei (p.124). 

Dintre verbele percutante folosite de Ecaterina Botoncea, cele cu impact major sunt cele trei a-uri: ,,ajung” (idem) (ajungerea presupunând atingerea destinației, a punctului fix, devenire, foaie de parcurs existențial, acoladă între alfa și beta, interval, plinătate, umplerea formelor cu fond, îndestulare, ocuparea unei poziții înalte în ierarhia socială și profesională, ,,căpătuire”, misiune îndeplinită, transformare/metamorfoză, constatare, mișcare/translație în timp și spațiu, creștere, dezvoltare, atingerea unui scop, autodepășire, pace cu sinele, autosuficiență (îmi ajung), integralitate, completitudine), ,,aluneci” (p.26) (pierdere a contactului cu pământul, ușurătate a deplasării, schimbare a paradigmei, coregrafie și grație: ,,alunecă blând pe pleoapa albastră” –p.70) și ,,aștept” (filosofie de viață, răbdare, autoeducație, calm, așteptare cu folos vs. așteptare încordată a unui deznodământ: ,,aștept vara ca pe o mângâiere aspră/să-mi curețe epiderma de contaminarea morții/să mă redea soarelui/și razelor violete/să mă asude strălucitor în dimineți uitate/(…)/ // aștept atingerea mării cu verdele ei nestatornic/(…)/ // aștept plecarea corabiei eșuate de la linia orizontului/ // aștept corăbierul/ // aștept îmbrățișarea nerostitului nume/(…)/aștept ziua aceea în care pot muri și învia/pe muzică grecească” –p.97). 

Nostalgia după satul natal e decelabilă și din versuri de tip eres, versuri cu valoare de imprecații populare, dar și apelul la metafore tămăduitoare, ce țin de ,,leac” (in extenso, potrivit Ecaterinei Botoncea, poezia veritabilă ,,ascunde forțe terapeutice”-p.188): ,,asfințească-te Lună în paradis/asfințească-te Lună în vis/ // izbăvită ești cântec prin veacuri/ori fir de iarbă mai sus de potop/dăruită de viață răsărită în leacuri/și împletită în pulsații roșii de foc/și împletită în pulsații roșii potop/ // mereu treci cu ochii aprinși către mine/ca o rădăcină de cer încolțindu-mă-n lut” (p.26).

Toamna nu e doar un anotimp al rodului și belșugului (,,focul sacru al toamnei cu privire încețoșată”, ,,frunzele moarte și tălpile nesfîrșitei toamne”-p.125; ,,nu pot înțelege/cum te-ai născut într-o toamnă atât de târzie și posomorâtă”-p.133; ,,ceața toamnei atinge liniștit fața lacului”-p.138; ,,frumoasă vei fi toamna mea”-p.141; ,,câteodată vine spre mine toamna cea răvășitoare de suflete”, ,,câteodată toamna suntem proprii noștri părinți și bunici”–p.186), ci și bucurie a sufletului, evadare în tărâmul oniricului multicolor, al netimpului, al ucronosului (ucronie, timp ,,negativ”, de prisos, pus între paranteze, ,,negat” și ,,renegat” –dacă nu există timp, nu există devenire): ,,sunt toată o toamnă învârtejită-n vise” (p.25); ,,arhaice porți te preschimbă în vis” (p.26); ,,ce vis ciudat  că sunt un colț de lună” (p.27); ,,de ce în piept alai și murgi mă tropotesc ca visul” (p.67); ,,a fost și poate nu mai e sau e…visez”, ,,am fost și poate nu mai sunt…visez” (p.67); ,,nu știu de e vis ori e vrajă” (…) (p.70); ,,(…) lutul cu vis de-nălțime” (p.76); ,,visul mă proiectează în șanț” (p.89); ,,visul mi-l pieptăn la fereastra cu storuri” (p.98); ,,(…) visul meu galben goblen orbitor” (p.100); ,,cetăți prăbușite pe cerul din vis” (p.157); ,,te port cu mine în visul meu esențial” (p.159); ,,dar nimeni nu moare în propriul lui vis” (p.175); ,,vise de-o clipă/stinse sub cojile de portocale” (p.178); ,,geamantanul cu vise” (p.186).

scrisorile toamnei abundă în simboluri percutante, a căror analiză detaliată deschide perspective stilistice nebănuite: ,,terasa cu miriapozi” (p.17); ,,mă strâng într-o frunză rostogolind copacul”, ,,mustul mă plânge sub bolta prinsă-n altoi” (p.25); ,,trei grații trei arte” (p.26); ,,am ochi de căprioară prinși în fluturi” (p.27); ,,cerneli de lună nouă se duc spre infinit…” (p.28); ,,dumnezeite trădări” (p.36); ,,noblețea nesfinților” (p.37); ,,rădăcini de stele” (p.42); ,,azurul înfrunzește-n rândunele” (p.57), ,,(…) freamătul frunziș de vioară” (p.59); ,,pe pat de vreascuri facă-se lumină”, ,,din cupa lunii adăpați și beți/fiorii regăsiți ne vor trezi la soare” (p.60); ,,sănii trase de îngeri” (p.65); ,,muzica din caietul cu privighetori s-a oprit” (p.66); ,,(…) un strop de univers căzut din soare” (p.67); ,,mi-e dor păgân de tine/dumnezeiesc altar” (p.73); ,,un tulnic sparge zorii bolților de dor” (p.77); ,,mă zămislesc heraldic amforă la maluri” (p.78); ,,limbajul de mânză este o sumă de acrobații” (p.86); ,,la masa tăcerii/frigul îmi zbicea pielea” (p.92); ,,atunci am înțeles că viața și moartea se împletesc/pe brațele și coapsele nopților cu dragostea la fereastră/picior peste picior” (p.93); ,,sunt multe feluri de a privi pescărușii” (p.94); ,,strigăt de perete nezugrăvit” (p.105); ,,pe o creangă aplecată găsesc rucsacul meu cu fotografi” (p.127); ,,oameni fluturi” (p.128); ,,o umbră-noptată pe-un pământ singuratec” (p.135); ,,bolta cerească miroase/a năframă de Maică a Domnului” (p.136); ,,suflet rotitor” (p.138); ,,ți-ai împodobit bradul/în necuvinte”, ,,tăcerea/necuvântul/nerostirea/ sunt cele mai adânci taine ale nesfârșitului” (p.149); ,,liră pe ram înflorit” (p.158); ,,în ciocul șoimului de coastă/alergau nebune foarfeci pense fluturi” (p.165); ,,(…) primăvara creștea din pământ” (p.170); ,,un drum o poartă zăpezi un ochi păsări regi pene de păun/pinguini o focă și profa de geografie/apoi câțiva eschimoși” (p.172); ,,(…) uneori ne ascundem în propriile buzunare/adânc adânc…” (p.173); ,,cuvintele sunt purtate de gloanțe” (p.175); ,,(…) cimitirul de paradise” (p.179); ,,fetița desculță/cu gene de chibrite arse” (p.181); ,,Dumnezeu trimite trenuri întregi de sentimente/care rămân sigilate pe șine de mult ruginite/și date la fier vechi” (p.184); ,,(…) singura moarte care merită trăită” (p.187).

Ecaterina Botoncea imortalizează stări, de unde și transmigrațiile sufletești, un soi de ,,meteorologie” interioară, de ,,lacustru” și de ,,apotropaic” (aici avem în vedere ploaia primenitoare, Paparudele din copilărie, ,,ochii”-picături de ploaie, dar și nesfîrșita ploaie autumnală furnizatoare de melancolie și depresie), ,,potopirea” scrisorilor cu metafore și imagini de esență poetică tare, ,,lichidifierea” cuvântului, ,,precipitarea” scrisorilor în sensul parcurgerii unui crescendo finalizat în adagio: ,,(…) când ploaia îți bate în geam sacadat/ca un metronom/deși normal ar fi să ningă” (p.16); ,,plouă torențial (…)”, ,,vântul devine asurzitor”, ,,…un tunet cutremură pământul” (p.17); ,,…vântul prinde puteri sporite/ploi tornade țunami” (p.18); ,,(…) în stăpânirea ploii/…ții minte prima ploaie cum cădea/și soarele străveziu leneș de după?” (p.20); ,,aș chema ploaia/pentru a-i face o declarație de dragoste/cu emoție gângav neînțeles/ordonând ca pe ofrande sub ochii ei cerești/sutele de poezii/neîndemânaticele scrisori/frunzele udate de cerneluri albastre/în nopți fără noimă/expediate pe fugă spre mine însămi/sau poate spre alte singurătăți ale ploii/cum ar fi/ochii Maicii Domnului născută azi/sub singurul semn care contează în calendar/semnul Infinitului…” (p.21-22); ,,e vânt și picurii de ploaie lovesc în orga serii” (p.23); ,,picuri rotunzi și grei se prăbușesc în plâns”, ,,în palma udă țin un infinit de ploi/din lunga ta scrisoare…”(p.24); ,,și-mi caut iubitul înfășurat în ploi” (p.25); ,,vicleana și ne-ncetata ploaie” (p.33); ,,ce bine că ploaia încetase” (p.36); ,,ploua mărunt plouam cu stele/plouam argint ploua cărunt”, ,,plouă mărunt ploaia e rece/plouă cuvânt după cuvânt/iar vremea vine vremea trece/ploaie de stele frunze vânt” (p.44); ,,în ploi levitez” (p.53); ,,doar tu vedeai cum urc și mă prefac în albe ploi (p.67); ,,ploaie de sori pe-un univers de lut (p.68); ,,plouă e noapte și plouă/și ploaia mă vede cum plâng”, ,,și stele de ploaie îmi cad/pe umeri și gât”, ,,sunt udă și plouă/pe pietre lăcuste de ploaie se prind” (p.74); ,,zăbală am pus norilor și ploii în ropot” (p.76); ,,ploi tropicale mireseme de primăvară” (p.87); ,,ploile vin ploile pleacă” (p.88); ,,vântul s-a pornit și m-am pomenit prinsă în torentul ploii” (p.92); ,,e mai și plouă (p.105); ,,(…) în această ploaie de vară/lungă/prea lungă/pentru un anotimp atât de frumos/de solar/de pașnic” (p.111); ,,te pătrund cu ploaia/ce-n brazda ta cade” (p.140); ,,streașină pentru ploile torențiale/și albie pentru apele care și-au rătăcit prundul” (p.159); ,,îți provoc ploaia”, ,,ploaia de duminică/bocitoare cu glas răgușit” (p.174); ,,afară plouă iar noi cutreierăm pădurile virgine” (p.186). Udul din căușul palmei (,,în mine zăbovește o inimă lagună” –p.27) e simbol protector, echivalent al lichidului amniotic și al esenței vitale, al unității lichide, acvatice, înseamnă a ține viața în mâini, ,,arhipelag” în care navighează corăbiile sufletului cu vânt din pupa, dar și potop de emoții, eliberare de lăuntricitate. Prezența masivă a lichidului în scrisorile toamnei țărmuiește o veritabilă poetică a decantării (încântării și incantației), a trecerii prin vasele comunicante sufletești. Lichidul, curgerea, devenirea, principiul heraclitean, dar și veritabilă declarție de dragoste: ,,mă curgi mă adaugi în zile veline/și mă întorci ca pe un iarăși în trup/ // și mă întorci ca pe un iarăși în lut…” (p.26). Mișcare de flux și de reflux, întoarcere în amonte, în scopul ,,potopirii” avalului, deturnare de la cele profane și salt în spiritualitate, contopire, diseminare, mișcare repetitivă, continuum, uitare de sine, fior(d), extaz, ființă ,,prelinsă”, ,,adăugată”, ,,returnabilă”, aceeași, dar mereu alta, ,,reînnoită”, ființă de pământ, apă și cer: ,,fuiorul de apă” (p.39). Ploaia e și metaforă a scrisului, a inspirației și a harului.

Replică dată singurătății, binomul sunt-ești, dincolo de aspectul (com)unitar, ilustrează puterea de clarviziune a Ecaterinei Botoncea: ,,ești pală de lumină/sunt luna care moare” (p.32); ,,ești veacul scris/scris din calendare/sunt cântecul de greier/din mii și mii de seri” (p.33); ,,tu nu ai scris niciodată pe frunze” (p.38); ,,cuibul tău”, ,,cuibul meu” (p.47); ,,iar Tu…” (p.56); ,,(…) prinde-mă în palmele tale” (p.59); ,,între un eu și un tu” (p.62); ,,doar tu…”(p.63); ,,oare tu ce vezi” (p.65); ,,să-mi fii tu pat să-mi fii meteorit/un călător venit din zări de vânturi șlefuit/iar eu un dor de zbor stingher de tine-nsuflețit” (p.68); ,,ești poezia mea pe roți de fier prin nori” (p.72); ,,eu alergătorul cu gleznele obosite/în căutarea pădurii cu vise” (p.66);  ,,sunt glezna și călcâiul unor erezii…” (p.68); ,,mă bate vântul toamnei/sunt un punct o pată” (p.69); ,,tu cânți din balada cu îngeri” (p.74); ,,eu plâng” (p.75); ,,sunt inima ta pulsatilă în lume/cântă-mi ecoul un imn de iubire” (p.76); ,,(…) eu sunt lebăda ce în amurg se-arată” (p.78); ,,tu calci peste mușuroaie” (p.80); ,,(…) devin o câmpie fără margini…”(p.81); ,,eu și tu” (p.87); ,,aștept duminica în care vei fi cerbul meu”, ,,din noi va țâșni sângele așteptării” (p.88); ,,(…) oboseala ce sunt”, ,,eu uvertura umbra ta” (p.98); ,,iluzie că ești și că sunt” (p.99); ,,am înverzit amândoi/piruetând printre vise” (p.101-102); ,,el îi netezește cu palmele surda iubire” (p.104); ,,eram saltul de la pământ la cer/erai văzduhul/eram detenta ierbii ce străpunge zorii (p.107); ,,sunt rană vie în casa cu zăbrele” (p.115); ,,ai fost polul meu nord înhămat la sania eternității” (p.117); ,,obrazul meu este obrazul tău”, ,,sufletul tău este o carte cu versuri vrăjite” (p.133); ,,sunt toamnă sunt seară/sunt mireasma busuiocului prins în grindă”, ,,eu sunt inima ta”, ,,nu sunt decât suflet suflat în jăratec/pleoapă legănată de cearcăn/fărâmă de clipă raza din urmă/ce în stingerea ei la cer se ridică” (p.135); ,,sunt tu de fapt sunt voi/mă aplec mă privesc nu mai sunt eu” (p.138); ,,să fi fost eu propriu sine sau tu sau cine” (p.139); ,,și mă contopesc cu nesaț în ființa ta pură/respir cu tot trupul ale tale esențe” (p.140); ,,eu vreau să râd/tu vrei să plângi” (p.148); ,,ești umbra copacului secular/sub care se așează calul cabalei și călărețul/fluieratul pădurii și toate culorile câmpului acoperit de maci/ești poezia dimineților fără de care soarele nu vrea să răsară/ești liliacul înflorit în iarnă peste drum de inima mea” (p.159); ,,te privesc în aburul de mentă și ghimbir/al ceaiului clocotit pe plită/pe care îl bem iarna la vremea colindului” (p161); ,,în orice dumincă ești tu/în orice sacrificiu/în toate zilele de sărbătoare/și de aducere aminte” (p.161); ,,tânărul m-a întrebat cine sunt/și de ce lăcrimez/cine sunt/habar n-am/nici miel nici lup/poate pasăre” (p.164); ,,(…) sunt campioană la inconștiență/îmi țin respirația șase minute și nu mă tem de întuneric/de fapt eu m-am născut cu un defect nu mi-e niciodată frică de nimic” (p.171); ,,eu sunt tu iar tu ești tabloul unei toamne și a unei mulțimi (p.174).

scrisorile toamnei au darul de a fi caligrafiate pe frunze arămii conținând soare gata să se desprindă de pe crengile-mâîni care le-au ținut în palme, sunt inscripții nefelomantice (nefelomanția, ghicitul în nori), dar și blând rechizitoriu adresat netimpului: ,,tu nu ai scris niciodată pe frunze/pe nori de clipe/tu doar ai iubit/piatra dalta și nemurirea” (p.38); ,,era un nor eram o rază” (p.44); ,,ești poezia mea pe roți de fier prin nori” (p.72); ,,pe cer niciun nor și totuși intrase în noi toamna” (p.107); ,,din nouri pleacă lacrimi pe brazda de sub pluguri” (p.116). 

Pe-alocuri, Ecaterina Botoncea consemnează ,,reportericește”, sec, în maniera știrilor de la ora cinci: ,,unei femei i se face rău și cade pe asfalt/nimeni nu o bagă în seamă/un tânăr își dă foc și arde până la scrum sub ochii trecătorilor” (p.18).

Dacă prima parte a cvintetului scrisorile toamnei, mă privește prin nenumărate geamuri, e preponderent laică, partea a doua, totul se reduce la un el și ea… e puternic amprentată de religios, dovadă fiind că Dumnezeu îi este Ecaterinei Botoncea cel de-al cincilea anotimp, alături de mărturisirea de credință cu care debutează: îl iubesc pe Iisus. Poeta își continuă astfel demersul transparentizator, stihurile cuprinse aici fiind un dialog, față-n față, ochi în ochi (oglinda sufletului) cu divinitatea: privește-mi ochii Doamne, semn că acel biblic ,,îndrăznește” a ajuns la destinatarul creator întrupat (Măria Sa, Omul) și produce efecte, iar scriitura, poezia în genere, aici religioasă, devine pentru Ecaterina Botoncea măsura tuturor lucrurilor, felul în care aceasta înțelege să-și ostoiască ,,dorurile fără popas” (p.56). Ploaia, acvaticul continuă să fie omniprezente, în schimb dovezile de sapiențialitate ale poetei sporesc: ,,nu suntem decât umbra unor începuturi de visare/steluțe colorate/pe care se așează furtuni de ape repezi/ // ne învârtejim în iubiri amăgitoare/spulberăm raza de lumină/devenind apoi scoici melci păsări/ // ne târâm ori zburăm/peste nisipul clepsidrei noastre și marile lacuri” (p.55).

Departe de a fi un gest blasfemiator, conținând ceva proustian în el, versul ,,te-am simțit pe tine Doamne așezat la umbra mea” (p.56), dincolo de ,,discreția” divinității care face un pas îndărăt și propulsează omul în întreaga-i splendoare, sporindu-i măreția și aura, e nevoia Ecaterinei Botoncea de comuniune și de atotcuprindere, de a proteja și ocroti, de a-și manifesta prezența în prezența Omniprezenței. 

Îndărătul vocii poetei, din când în când, vocea medicului Ecaterina Botoncea: ,,fiecare stop cardiac este o caligrafie greșită” (p.61); ,,spitalele dor” (p.63). În același timp, apetitul afectiv imens, imprecație, ieșire din banalul cotidian și autoproiectare într-un erotism cosmic pur, înălțător, virtuos, vibrant, preludiu pe muzica sferelor, parte din iubirea universală și universalizantă care transcende condiția de simplu muritor: ,,așază-ți sărutul tău cald/peste buzele mele uitate/dansează pulsând ritmic/canonul năzăririi/acrobația simplă/peste pieptul meu rotunjit/în sensul acelor de ceasornic/peste abdomenul străveziu/ca un acoperământ al misterelor/ //ascultă muzica sferelor/și prefă-mă-n suspine și viață/punct contrapunct/val să îți fiu tunet clopot/amețește-mă apoi în tăceri prelungite/și adâncimi de mare/acolo e sufletul meu/într-o amforă/prinde-mi-l/odată cu crepusculul primei dimineți/după o moarte lungă/ // palmele tale vor plânge atingându-mi/necuprinsul/îmi vei simți învierea ca pe un curcubeu/între un eu și un tu/ // cotropește-mă în crepuscul/cetate cu noapte învinsă/uită-te cum fac piruete/sfârșit să îmi fii într-un nou început/și în vis…”(p.61-62); ,,mă prinzi mă zbori mă împletești în palme moi” (p.67); ,,m-ai desenat și-apoi m-ai scris” (p.68); ,,corolă de iubire mă leagă fedeleș” (p.69); ,,și nu pot spune dacă port o zebră/pe pielea biciuită-ți la podea/sau ce m-aleargă e inima-ți rănită/cu toată dragostea-mi înghesuită-n ea…” (p.71). 

scrisorile toamnei conțin cuvinte-frunze sănătoase crescute pe trunchiul viguros al limbii române, iar Ecaterina Botoncea e ,,convertită” la muzică și la poezie: ,,dar poeții au multe portițe deschise prin care/cântă vorbesc dansează sau plâng” (p.84). Ex-plicarea, deschiderea în afară a Ecaterinei Botoncea este echivalentă ,,cu poarta deschisă” (p.86).

Partea a treia a cvintetului numit scrisorile toamnei, radiografiile umbrei, radiografiază ,,oximoronic”: radiografia, ,,umbră” în alb și în negru, imortalizează umbra, altfel spus, úmbrele umbrei. Umbra, partea ascunsă a luminii, e pusă de Ecaterina Botoncea în legătură cu luna, cu moartea, cu zidul (toate fac/țin umbră) (pe puntea lumii pașii grei ai sorții), cu neiubirea, cu haosul reinstaurat, cu sinistrul rânjet ce contropește râsul cristalin și sănătos, cu desacaralizarea -,,pe cer nici un zeu” (p.130)- v. ,,nietzsche”-ana Ecaterina Botoncea-, cu disoluția îndumnezeirii și a entuziasmului, cu prohodirea. De-aici încolo, muzele trec pe silentio stampa, iar armele vorbesc, scuipă foc. Parte ,,nevăzută” a sufletului, a poeziei, a cuvântului (,,cuvântul mi-e unealtă” –p.115), a visării, a femeii (mister), a vieții, a scrisului în genere, a istoriei (o sumă de lumini și umbre: ,,cu pensulă latină te scrii și te rescrii/la vremi târzii moldavă Bucovină”-p.116), umbra reprezintă dilema (,,(…) nu știu de sunt om sau vânt” -idem), vicleșugul (parte adevăr, parte contrafacere), gândul ascuns, pornirile umorale, confuzia, beligeranța. E o schimbare de ton a poetei, ce baleiază acum înspre partea selenară e existenței: ,,războinici vrăjitori din coaja lunii, ,,mă strâng nebun saturnice inele (p.115); ,,(…) buciumul răsună a trupuri fără nume”, ,,râuri de cnezi și visuri în ruină/se rupe țeava-n carne și pruncu-i mort în tină/sar lanțuri vechi din cuie pe crucea-ntunecării” (p.116); ,,erai un mort cu ochii macerați de multele pustietăți”, ,,ai ucis iubind și ai iubit ucigând” (p.117); ,,o femeie curăță curtea de gloanțe” (p.118); ,,în loc de flori pe piept îi căzuseră două schije”, ,,ultima rafală de vânt ori de gloanțe îi curmă gândul” (p.119); ,,se aud sirene/cerul se sparge/pământul se cutremură în însângerate așchii”, ,,slăbire mare și spaimă mare în privirea înlăcrimată” (p.120); ,,departe de dincolo de dimineață se aud tancurile” (p.122); ,,astăzi este o zi în care nu mai vreau să râd”, ,,astăzi sunt o ființă care se zbate în mâlul zilelor efemere” (p.124); ,,drumeția s-a terminat” (p.125); ,,(…) țip de groază și de nevoia unei treziri” (p.128); ,,câte nume atâta neviață”, ,,nu trageți în iubirea de frate”, ,,nu ucideți nevinovat și absurd cifra noi”; ,,(…) a intrat un glonț în piciorul lumii/și pașii spre lumină sunt goi/de aceea nici răstignire deplină nu este/nici înviere/nici coborâre de duh sfânt” (p.129); ,,niciun răspuns pentru copilul/care plânge în cărucior”, ,,prohodul dintr-un magnetofon spart/își cânta ultimele note…” (p.130); ,,zăvorul s-a rupt/buzele au înghețat/casa s-a preschimbat scurt în poveste și vreascuri/trupuri răsturnate și moarte/un cuțit azvârlit și-a lăsat însemnele roșii pe podea/iar ceasul din perete sfărâmat s-a oprit” (p.131); ,,făptura cu copite de bivol și colți de oțel”, ,,dispariția zilei este bucuria asasinului” (p.132); ,,(…) gleznele tale fine poartă încă urme de cătușe și lanțuri” (p.134); ,,foșnet de moarte” (p.135), ,,lumina soarelui s-a stins”, ,,mi-e frig” (p.138).

Ecaterina Botoncea durează, având însușirea de întemeietor: ,,aici am venit/să-mi construiesc o casă/o fântână/și o familie (p.121). În plină ,,umbrire”, proces în care lumina devine din ce în ce mai estompată, mai confuză, până în pragul contré jour-ului, în care doar silueta/conturul mai contează, de unde și dispariția culorilor, propoziția ,,râsul este sacralitate (p.124) devine ironie amară, re(a)ducere la absurd (în special războiul), dangăt de clopot subacvatic spart. În acest context, eternitatea e pusă sub semnul întrebării și al pericolului iminent, devine fragilă, vulnerabilă și efemeră, ,,liniștea eternității” (p.124) e spulberată, radiografiile umbrei fiind, în fapt, radiografiile absurdului: ,,(…) zile ale incertitudinii/de dinaintea negrei certitudini” (idem); ,,eternitate învinsă rotundă rostogolită la vale” (p.135), eternitate prăvălită, azvârlită-n hău.

Originală, autentică (,,eu aș spune că drumul spre celălalt trece prin Dumnezeu”-p.139), misterioasă și ,,umbrită”, asemenea Mamei Românii văzută-n straie de sărbătoare (,,zugrăvită nu poți fi/descifrată nici atât pentru cei care nu te cunosc” –p.133), Ecaterina Botoncea este creatoare, în premieră, de ,,cuvinte geometrice” (p.125) și de ,,cifra noi” (p.129), ceea ce presupune o anumită ,,matematică” transliteratoare și o ,,aritmetică” duplicativ-afectivă.

Corespondență ambivalentă, scrisorile toamnei nu sunt doar pline de vitalitate, lumină și optimism, ci și scrisorar ,,negru”, ecouri din apocalipsă.

acasă e doar aici, partea a patra cvintetului scrisorile toamnei, e revenire la Matrice (acasă), pledoarie și ,,ghid” sufletesc pentru irepetabila Grădină a Maicii Domnului-Românie profundă (hei tu), spectacol celebrator al miracolului naturii și al frumuseții minții omenești (ți-ai împodobit bradul, odă închinată lui Nichita Stănescu), bucuria albului virginal al zăpezii și al sărbătorilor de iarnă (vin colindătorii), duioasă întoarcere la origini (revedere), laudă lui Ioan Botezătorul (odă zilei), dedicație lui Eminescu (printre nouri și umbre), elogiu tihnei, femeii și bărbatului (sfântă așteptare), elegie autumnală (timpul nu are importanță) etc.

În fine, la răscruce încheie cvintetul scrisorile toamnei într-o notă dilematică, ambivalent-scindată, răscrucea fiind, cum bine se știe, întretăiere de drumuri și de destine, momentul zero și dificultatea alegerii, punct de cotitură în care Ecaterina Botoncea face un pact cu moartea, realitate ultimă, într-o notă suprarealistă, purtându-se reverențios, dar și răspunzând prompt semnalului ei de urgență de a salva moartea de la propria-i moarte: ,,suferă de o formă mortală de gripă/respiră greu și mă roagă să-i pregătesc un ventilator…” (ieri i-am trimis o felicitare morții de ziua ei). De asemenea, e un apel la memorie, întoarcere parabolică la copilărie și la momentul salvării unui prunc aflat la ananghie (prefigurare a meseriei de salvator de la maturitate –aveam 11 ani), dramatică îndepărtare de Esență (departe de casă), amintire dintr-o călătorie în timp pe Valea Nilului (astăzi vă privesc eu pe voi), povestea unei fete de pripas (prea târziu…), iubirea poetei pentru poezie (de ce iubesc poezia).

Cu ochii larg deschiși pe scrisorile toamnei, ochii înșiși ocupă un vast spațiu poetic: ,,am ochi de căprioară prinși în fluturi” (p.27); ,,copita umple vise sub ochii de mojar” (p.28); ,,datoria de a fi liberă/ca pasărea cerului/curată/ca floarea de nufăr/blândă/ca privirea ochiului de căprioară” (p.29) (invocație către mamă, ce are ceva biblic în ea, gen ,,Și tu mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te veselești ca Rebeca, să te înmulțești ca Rahela (…)”, ce funcționează ca triplă promisiune); ,,(…) lumina propriilor mei ochi/afundați în orbite” (p.30);  ,,ochii mi se acoperă de înserare” (p.37); ,,mă uit la ochii tăi lumine” (p.44); ,,privește-mi ochii Doamne/și îmi vei vedea lacrima deznădejdii/lentilă ostenită de căutarea Ta” (p.55); ,,privește-mi ochii Doamne și culege de pe ei/roua mea…”(p.56); ,,privește-mi ochii irizați de soare” (p.58); ,,cu stelele din ochi ne vom veghea” (p.60); ,,ochii mei cât de mulți pot fi/când îmi aprinzi felinarele peste cordul deschis/și peste cele mai ciudate gânduri” (p.65); ,,iar eu în privire te strâng/cu ochii cămașa-mi ridici” (p.74); ,,opaiț mi-s ochii (…)” (p.78); ,,cu sorii din ochi m-ai luminat” (p.79); ,,(…) ochii orbiți de făcliile cerului” (p.86); ,,ochii tăi să îmi prevestească cea mai lungă noapte de dragoste” (p.94); ,,nu uita de ochi/acolo așează umbra de dincolo de lumină/pădurea înfiorată irizările înserării” (p.95); ,,ochiul mi-e plânset rugăciune și cânt” (p.98); ,,privesc marea ca pe un orizont mișcător” (p.100); ,,ochii mari poleiți cu plâns de copil” (p.101); ,,ochii lui străpunși de durere” (p.119); ,,(…) în ochiul nefirescului și tainicului” (p.133); ,,uite-i/cum scormonesc cu ochii cerul/să găsească stelele” (p.136-137); ,,de prea multă veghe ochii mi s-au umplut de năluciri” (p.138); ,,privește-mi ochii/ // nu fugii…”(p.148); ,,(…) ochii plânși în zăbrele” (p.152); ,,bolnav de abis/ochiul tău șade veșnic deschis” (p.157); ,,din crivățul care mi-a ars ochii și mi-a purtat nevederea” (p.159); ,,ochii copilului” (p.160); ,,a închis ochii într-un extaz lăuntric” (p.164); ,,(…) ochii ei metalici de intensitatea magnetului” (p.169); ,,ochii îmi erau închiși și mă simțeam ca într-o gușă de sticlete” (p.171); ,,câți ochi obosiți/privind spre zenit” (p.178).

Luna, substitut feminin, e și ea un simbol-cheie în scrisorile toamnei: ,,și luna plânge când îi vede chipul/sunt repetiția ei în benzi de lut” (p.27); ,,stropii valului răsucit de furtună/lacrimi pe obraji suflecare de lună” (p.38); ,,luna s-a coborât de pe cerul cu stele” (p.48); ,,din nimbul lunii mă rup” (p.74); ,,ea a plecat spre lună” (p.94); ,,eu sângerez în lună și în soare” (p.96); ,,lunatica noapte” (p.98); ,,doar luna rămâne în același loc/schimbându-și zâmbetul ceas de ceas” (p.139); ,,ai ridicat sub lună/fântâni adânci” (p.155); ,,ești mai frumoasă decât pleoapa suflecată a lunii” (p.161); ,,aripi albastre de libelulă/ridică pleoapa nopții spre lună” (p.163); ,,tu una/și alta Luna” (p.180).

Coloristica e semn al poemelor de tip curcubeu: ,,șopârlele verzi” (p.20); ,,suflet galben (p.24); ,,spații verzi neumbalte” (p.26); ,,roșul univers” (p.27); ,,poemul grației albastre”, ,,note violet”, ,,libelule mov”, ,,al roșului de soare pierdut sub munții nur”, ,,alb năzărire zână cu aripi de cleștar”, ,,rațele albastre”, ,,copită prinsă jilav în note violet” (p.28); ,,ceaslov îmbrăcat în coperți argintii”; ,,fiecare cuvânt e un spirit/alb sau negru” (p.30); ,,mesteceni scoarță albă” (p.34); ,,alb de sărbătoare”, ,,îmi pun răcoarea-n roșu” (p.35); ,,(…) cireșul se scutură alb” (p.36); ,,vatra albă”, ,,lilieci violeți” (p.39); ,,am desenat sfere colorate ale bucuriei și speranței” (p.40); ,,albastră e mansarda (…)” (p.43); ,,cerul e plumb și violet”, ,,cămașa albă” (p.44); ,,zorile erau galbene și albastre” (p.46); ,,m-am întins peste verde și am zburat nevăzută” (p.47); ,,raze violete”, ,,șapcă verde” (p.48); ,,cercuri galbene” (p.55); ,,apa purpurie”, ,,fluturi mov”, ,,frunze galbene și roșii” (p.58); ,,galben de frunziș” (p.60); ,,îmi vei simți învierea ca pe un curcubeu” (p.62); ,,(…) cei doborâți de roșu și galben” (p.63); ,,albul halatului de zăpadă” (p.65); ,,(…) un cerc de aur prins în toartă”, ,,cerul înverzit” (p.69); ,,roșii funii” (p.73); ,,ești alb ca un gând” (p.74);  ,,câmpul cel verde” (p.79); ,,câteodată mă simt o floare de mac/pe o pajiște albastră” (p.80); ,,sub ușă se strecoară/o fotografie/aurită” (p.82); ,,galbenul frunzișului” (p.84); ,,ochii ei verzi” (p.85); ,,mânza albă’ (p.86); ,,un petic de cer albastru ne aduce speranță” (p.88); ,,felinarul cu raze violet dăruit de tine” (p.94); ,,așează mult ocru peste buzele mele serafice” (p.95); ,,aștept atingerea mării cu verdele ei nestatornic” (p.97); ,,corăbii plutitoare pe cerul cu ciocul galben” (p.103); ,,țin în mână un pieptene roșu/și o galbenă lună”, ,,gânduri rostogolite spre vale/încălțate în ghete verzi”, ,,(…) stele de cupru și argint/pieptul îngălbenit ți-l cuprind” (p.105); ,,când freamătul tău galben mi-a înfiorat inima” (p.107); ,,strângându-mi umerii mov/cu tandrețe la piept” (p.108); ,,lanul îngălbenit de flori ale soarelui” (p.108); ,,flacără albastră” (p.109); ,,îmbătați în galbenul rapiței de pe câmp” (p.110); ,,lebăda neagră”, ,,(…) talismanul colților albi” (p.123); ,,între bolovani rostogoliți și albi (…)” (p.124); ,,gânduri galbene”, ,,(…) ultima rostogolire roșiatică a soarelui în negrul întuneric” (p.125); ,,toate drumurile iau forma săgeții galbene/apoi toate umbrele devin galbene/și pământul și cerul/înainte mi se deschide sanctuarul fluturilor galbeni”, ,,cineva mă colorează în frunze galbene pentru a nu fi recunoscută” (p.127); ,,sanctuarul verde”, ,,imensul cartel negru” (p.128); ,,mă dor culorile opalescente” (p.148); ,,fruntea albastră” (p.150); ,,într-o altă viață după ziceri albastră” (p.151); ,,brazii veșnic verzi” (p.157); ,,lumină de aur albastră” (p.158); ,,laița învelită în piei albe” (p.161); ,,tu ai și culoarea sângelui de cristal” (p.162); ,,se cerne argintul luminii pe case” (p.163); ,,blană galbenă de bizon”, ,,pești zburători și albaștri se azvârleau în burțile focilor/ce-și târau puii pe luciul banchizelor înroșite” (p.169); ,,băieții deveneau albaștri iar fetele verzi”, ,,pentru mine nepăsarea are culoare mov” (p.170); ,,o pasăre albastră îmi cânta la ureche” (p.171); ,,(…) spicele de lumină se legănau/sub pensula pictorului care încărca tabloul/în culoarea galbenă” (p.173); ,,țesături de brocard pe un câmp roșu aurit”, ,,balonzaidul mov” (p.174); ,,frunzele galbene redevin muguri” (p.186).

*

Poezia ,,nu este doar verb este vibrație rafinată a inimii și minții ”, ,,e nevoie de descompunere a realului/și o recompunere în noi realități/estetice/surprinzătoare și emoționante” (p.188). O spune răspicat Ecaterina Botoncea, motivându-și iubirea pentru stihuire. Iar noi, cititorii scrisorilor toamnei și martorii acestui regal poetic, nu avem niciun motiv să nu o credem.