Portret

În dup-amiezile de toamnă,
Bunica mea pleca de-acasă
Și cobora trotuaru-n pantă,
Până se apropia de stație.
Acolo se suia-n tramvaiul
Care ducea până la margini.

Se așeza pe-un loc la geamul
Pe care se uita, tăcută,
La străzile în perindare,
La pomi, la așezări de-o clipă,
La trecătorii fără nume.

Tramvaiul se umplea-n răstimpuri,
Se-mpuțina apoi spre capăt
Și se golea până la urmă,
Însă bunica, neclintită,
Stătea pe scaun să aștepte
Până o lua-napoi tramvaiul.

Mi-aduc aminte de-o-nserare,
Când a intrat pe poartă-n curte
Și i-am ieșit, fugind, în cale,
S-o-ntreb de unde se-ntorsese.

M-a privit lung și, enigmatic,
Mi-a spus: „am vrut, ca niciodată,
Să fiu de capul meu, pe lume,
Și-am fost unde-am ajuns cu ochii”.

Un comentariu

  1. Să fii de capul tău pe lume…….ce ușurare …Dar e posibil ?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *