Evoluăm..

în aparență. Pentru a nu știu câta oară în ultimii destui ani aflăm de la ambasada noastră transoceanică vestea cea mare: la anul (dar și la mulți ani!) românii ar putea  călători ne(a)vizați în SUA, probabil din primăvară; sună evident mediatic precum ar fi. Felul în care suntem tratați este consecința  politicii de doi bani a liderilor noștri dar și a disprețului față de un soi de Bubico caragialesc. 

Ni s-a transmis nu demult că „sunteți incredibili”, adică noi românii și nu s-a spus ceva eronat de vreme ce ședem cum cere cucoana de peste ocean : „Bubico! Zice cucoana, șezi mumos”. Și ne conformăm fără nimic la schimb. 

Suntem lăudați în calitate de canis fidelis căci zice aceeași cucoană „nu știți ce cuminte și fidel e”.

În ciuda tratamentului cam câinos ni se recunoaște umanitatea: „un om, frate!”, dar , să subliniem esențialul pentru care suntem valoroși „doar că nu vorbește… ”. 

În aceste condiții mai mult decât evidente nu e de mirare că suntem duși cu zăhărelul de la un an la altul, adică întreabă cucoana  cu duioșie „Să-i dea mama băiețelului zăhărel?”. 

Ca atare rămânem la „vorbim” mediatic și a toate știutori, cu mândria celui ce, dacă altceva nu știe la microfon, îmbogățește limba română probând că într-adevăr suntem incredibili.

Deși, după cum m-am declarat recent sunt un „endorser” al latinei, sau poate tocmai de aceea mă simt depășit… Nu mă lansez în treasure hunt pentru că nu prea știu cu ce se consumă, cu atât mai puțin în reenactment care – pare-se – încă n-ar exista  în română. Pe un post cu pretenții culturale (cam multe se vor așa la anumite ore…) suntem invitați într-o „escaladare în jos”, ceea ce până la urmă ar putea fi cumva căci treptele, scalae, pot fi și coborâtoare numai că prefixul ne zice că totuși e în sus. Dar ce mai contează. 

O altă invitație mediatică ne dirijează către un muzeu imersiv. Nu știm dacă e o locație scufundată de mult printr-o escaladare în jos… sau poate fi ceva subacvatic unde însă e bine să fim prudenți la rezistența sticlei și la posibilele întâlniri cu rechinul alb sau balena ucigașă. Copiii sunt de ținut afară.

Muzica nu poate lipsi așa că ne este oferită o invitație la muzică de handpad pe care cert nu o voi exemplifica în nici o duminică.

În fine (ar mai fi multe altele… ) să amintim teatrul senzorial labirint. Din sumarele dar esențialele date oferite rezultă că ar fi bun pentru gestionare emoțională. Așa să fie, doar că odată intrat în labirint ce te faci dacă dai nas în bot cu Minotaurul? 

Ce a mai rămas din Testamentul venerabilului Ienăchiță Văcărescu, din „creșterea limbei românești/ ș-a patriei cinstire”??? Pocirea limbii și supunerea lui Bubico.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *