Doina Uricariu: „Un fruct de hârtie”

Antologia de poeme a Doinei Uricariu, „Un fruct de hârtie”, apărută la editura Princeps Multimedia, în 2022, reunește selectiv versurile autoarei din volumele „Vindecările” (1976), „Jugastru sfiala” (1977), „Vietăți fericite”(1980), „Natură moartă cu suflet” (1982), „Mâna pe față ” (1984), „Ochiul atroce” (1985), „Institutul inimii” (1995), „Puterea leviatanului” (1995), „Inima axonometrică”, (ciclurile din 1998 și din 2002) și „Cartea de sticlă” (2015).
Însoțită de bine documentata și foarte sensibila prefață a Deliei Muntean, de un itinerar biobibliografic, alcătuit cu profesionalismul aureolat liric de crezul poetic al scriitoarei, și întregită cu 27 de referințe aparținând unor nume ilustre ale criticii noastre literare, cartea oferă cititorilor un acces complex către opera propriu-zisă: unul călăuzitor, mediat prin filtrul autobiografic și prin spectrul receptării, iar celălalt – imediat, dramatic și fascinant, de confruntare directă cu creația în sine.
Parcurgând poezia de o viață a Doinei Uricariu, încep prin a observa că scriitoarea își supune cititorii unor teste din ce in ce mai dificile, menite să îi inițieze în neliniștitorul vortex al scrisului ei. Pătrundem, de la un volum la altul, într-un univers cataclismic, de o frumusețe violentă, unde, paradoxal, fragilitatea își dezvăluie forța și misterul, unde puterea, în aparență, spectaculoasă, își arată fulgerător slăbiciunile.
Suntem, cu fiecare poem, prinși între viață și moarte, ne clătinăm pe marginea abisului, suntem ridicați la înălțimi amețitoare. Ce ni se întâmplă în fond? Asistăm și devenim participanți la vivisecțiile poetei care are curajul să meargă până la capăt cu înfricoșata explorare a eului ca taină.
Pe de altă parte, surprindem teribilul demers al autoarei de a-și transforma trăirile în „fructe de hârtie”, ceea ce echivalează cu mutilarea, esențială sublimării, a palpabilului care palpită în efemer. Prefacerea concretului în abstract, a materiei în spirit implică jertfa, răstignirea și învierea prin cuvânt, iar cea care scrie pe foi urmează îndeaproape pașii lui Iisus mergând pe ape.
Țipătul se domolește la urmă în glas al rugăciunii, ființa se face transparentă că sticla, nimic nu rămâne nemodelat de suflul poetic. Nici noi, cititorii acestei cărți revelatoare, nu mai suntem precum am fost mai înainte de lectură.
Iată o mostră cu valențe transfiguratoare:

Coșul pieptului se deschide ca o fereastră
și sub coaste se zbate clopotul acelei biserici, mai mic decât un pumn.
toate uneltele trupului își continuă umile lucrarea,
doar aorta, ca o cârjă de cardinal, e oprită din drum.
Și ca toiagul să nu fie singur în popasul acesta,
chiar și inima din mersul ei neoprit se oprește.
Bisericuța ce-i ține clopotul între coaste
își îngheață rugăciunea.
Doar Dumnezeu mai vorbește.
În gândul Lui, deasupra noastră,
deasupra ferestrei deschise,
pipăie în tăcere pielea vârtosului clopot
și limbile lui, până acum câteva clipe asurzitoare,
și toate aceste râuri, prin care sângele
se revarsă și se întoarce în mare.
(Institutul inimii)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *