Nouă

(fragment)

Acasă după lungi, foarte lungi și plictisitoare ore de zbor. Primul gând a zburat la motocicleta care mă aștepta cuminte în garajul unui prieten. L-am sunat, a răspuns pe un ton rece, distrat, nu avea planuri în seara aia, puteam să trec să-mi iau motorul. Nu mă simțeam în largul meu. Când am ajuns la el își schimbase atitudinea, era atent și mă cerceta cu privirea din cap până-n picioare. Mi-a făcut și câteva complimente, le mai auzisem și de la alții, știam unde bat. 

Bărbatul înțelegea și nu înțelegea de ce nu voiam să petrecem o noapte fierbinte așa cum făcusem de atâtea ori. Nu-mi reproșa direct dar simțeam cum calcula în mintea lui. De câte ori mă ajutase el, de câte ori îl recompensasem pentru binele făcut. Pe mine mă durea schimbul ăsta și în general știam că oamenii care funcționează ca un automat cu fisă nu au niciun sentiment pentru celălalt. 

credit foto: RĂZVAN LAZĂR

Am rămas la cină. Mi-a ascultat plictisit poveștile din Japonia. Bineînțeles că nu i-am spus despre vizitele la Mizuki sau despre Akira, nu trebuia să afle detalii atât de intime despre mine. I-am descris călătoriile cu trenul, cu metroul, cum arată femeile, cât de aglomerate sunt străzile și cât de complicate sunt sistemele WC-urilor publice. Avusesem impresia că sunt într-o altă lume. Doar în camera de hotel trăisem senzația că sunt acasă pentru că eram înconjurată de obiecte familiare, pat normal, canapea normală, televizor. Văzusem și un parc frumos. Aici m-am oprit. Intram pe teritoriul meu sufletesc și riscam să rup vraja. 

El mă privea cu ochi sticloși iar eu mă simțeam ca un chimono cu mătasea gata să fie sfâșiată. Amicul meu nu mi-ar tolera momentele de destindere sau de tăcere și nici nu ar face teancuri cu prosoape moi alese special pentru mine. Mi-a povestit despre niște afaceri pe care voia să le facă. O să aibă nevoie de mine. Îl priveam cu ochii strânși. Era vorba despre niște „băieți importanți” care o să se bucure de compania mea. Nu o să rămân nerăsplătită. 

Mă durea burta. Revenisem de la Tokyo cu stări și senzații noi. Erau legate, cum îmi spusese Mizuki, de demnitatea mea. Pur și simplu nu mai voiam să mă mint că mi-e bine. Deși nu-mi permiteam, chiar deloc, știam cumva că nu o să mă mai pot păcăli multă vreme. Mizuki, printre altele, mă dotase și cum stimă de sine, onestitate, chiar și cu doză de candoare. Știa, ca o zeiță ce era, că stăteam ascunsă în pliurile unui chimono. Nu-mi spusese ce trebuie să fac sau să nu fac, dar îmi lăsase o dâră de îndoială. 

O întrebare cu vagi arome de hibiscus și de lemn de santal mi-a rămas înfiptă în creier din clipa în care mi-am luat rămas bun de la Mizuki și Akira și am părăsit casa lor. 

Ea stătea dreaptă, cu umerii ca un umeraș, solemnă, calmă. Pisica era la picioarele ei. Akira a zâmbit cu ochii, cel mai sincer zâmbet al unui bărbat. M-am simțit dintr-o dată iubită. Cu adevărat. Fără să mi se ceară ceva în schimb. Fără acele îndatorări umilitoare pentru mici beneficii, care nici măcar nu-mi erau utile cu adevărate și pentru care plăteam cu bucăți din sufletul meu. Akira a coborât câteva trepte și mi-a arătat cu palma deschisă pe pieptul meu locul inimii, casa sufletului. Dinăuntru a tresărit ceva ca o pasăre mică ce-și deschidea pentru prima oară aripile. Detașează-te, a zis Akira. Iartă-te. Mizuki ne-a salutat cu o plecăciune și s-a retras. Mei a mieunat scurt și a urmat-o.

 Am mai rămas cu Akira câteva momente pe treptele de lemn ale casei. Se auzeau păsări cântând și cerul avea o culoare trandafirie a unui apus blând. Totul e bine, miss Love, să nu te temi. Nu te mai agăța de iluzii și nu te mai minți. Akira avea o voce blândă, îmi luase mâna într-a lui și o mângâia ușor. 

• Eu sunt portul în care Mizuki își coboară ancora, seara, când e foarte obosită, eu sunt locul ei de odihnă. Locul de întâlnire. Cu ea, cu voi. Eu sunt și balconul la apus de soare. 

Mi-au dat lacrimile. 

• Tot eu sunt și ancora, a mai zis Akira. Și ancora ta. Să nu uiți asta.

Mi-a șters lacrimile. Nu aveam nevoie de mai mult. M-am simțit revigorată. Ne-am strâns în brațe, Akira a făcut o plecăciune și s-a retras în casă, cu pași mărunți, atenți, cu fața spre mine. 

Drum la aeroport într-o mașină neagră luxoasă, comandată de Mizuki. Mașina numărul 9. Începuse și o ploaie măruntă care spăla lumina trandafirie de pe cer ca acuarela de pe o foaie de hârtie. 

Motocicleta era în stare bună. Mai dăduse și el câteva ture cu ea. Fusese cu băieții pe un drum frumos de lângă oraș. Nimic special. Am dat din cap, era OK, îmi plătisem cumva datoria. 

• Ce-ai de gând să faci de acum încolo?
• Nu știu.
• Dacă mă sună cineva să întrebe de tine, ce-i zic?
• Că fac o pauză.
• Ha, ce prostie! Love, îți dai seama? Ce viață o să te aștepte? Adio plimbările tale prin locuri exotice, hotelurile alea mișto, cumpărăturile.
• Nu te mai preface că-ți pasă de mine.
• Cum vrei. Uite cheile. O să te sun oricum. O să vezi că merită afacerea mea. Hai, Love, lasă prostiile, nu fi așa rigidă.

Am încălecat pe motocicletă și am plecat spre casă. Am mâncat kilometri împreună cu fiara neagră care mă așteptase cuminte în garaj. I-am promis că n-o mai las acolo. Nu aveam nimic cu bărbatul ăla. Chiar nimic. Pantera neagră o să fie mereu cu mine și o să alergăm după orizont, ca două vietăți libere. Seara era răcoare. Printre blocuri se plimbau umbre de pisici, dâre lungi și leneșe. Am lăsat pantera la locul ei și am urcat în apartamentul meu. Nu am aprins luminile, m-am dus direct pe balcon. Soarele abia apusese lăsând umbre de culoare indigo. Crepusculul aducea liniște și pace dintr-o altă lume. Ancora, balconul, cocorii, cerul și eu. Nu mai trăisem până atunci o asemenea poveste de dragoste. Există o demnitate a cocorului siberian, cu aripile sale, cu măreția lui, învăluit în alb, un alb imaculat, punctat de roșu. Armonia, norocul, viața fericită stau în puterea lui. Zboară și în beznă fără frică, e liber și se lasă în voia curenților. Așa sunt și eu în goana motocicletei zburând de la o destinație la cealaltă, de la o întâmplare la alta, de la un om la altul. Din paginile lui Mizuki nu plec de tot. Nu e o pușcărie pentru că nu există garduri? Ar fi putut fi un loc al constrângerilor. Dar nu e. De fiecare dată revin, la apus, pe balcon la locul de întâlnire. Dumnezeu-femeie și Dumnezeu-bărbat nu pot pune stavilă impulsului de a crea oameni. E loc pentru toți sub soare. 

• Ana? Mă auzi? Nu prea am rețea…
• Am vrut să-ți scriu un mesaj, l-am compus de mai mult ori dar l-am șters. Ce bine că ai venit acasă. Ne era dor de tine și de câte ori ne-am întâlnit serile am…
• Cu Maria am vorbit de la Tokyo. Nu mă crede, nu-i așa?
• Ce să creadă? Pe cine să creadă?
• Cum mai ești cu Valentin? Dar cu Daniel?
• Ei, nu știu nici eu ce să mai spun. Chestia e că traducerea nu merge. Nu știu ce e cu mine iar Valentin, mda e enervant de bun. E un sfânt iar eu, dimpotrivă. De când am realizat că suntem niște cocori de hârtie, nu mai sunt aceeași. 
• Deci nu crezi că e o fantezie sau vreo nerozie?
• Love, oare e bine că Mizuki ne-a lăsat și libertate? Ale cui suntem?
• Ale celor cu care ne băgăm în relații.
• Puah! Ce urât sună. Ascultă, uite, să ne vedem peste câteva zile pe balconul Mariei. Am râs de ea că nu a priceput când i-am zis de „scena balconului”. I-am explicat și s-a mirat. Nu știa de Romeo și Julieta. Îți dai seama?
• Cine mai sunt și ăștia?
• !? 
• Mai lasă-mă cu prostiile. Când ne vedem?

*

PS – Shakespeare and Company e o librărie în Paris. Un refugiu pentru mine între două călătorii de afaceri. Banii pe care ar fi fost înțelept să-i pun deoparte, alegeam să-i cheltui la Paris, singură, să mă flanez pe bulevarde în lumina dimineții sau în momentele în care amurgul înroșea totul. Cafele băute pe tejghele tocite de atâtea coate pe Rue Vieille du Temple. Uneori mă gândeam că nimic nu are sens. Alteori, că totul are sens.