Lustrația …

Despre non sustenabilitatea unor termeni recent maimuțăriți în română
până la a oferi probe de prostie, am mai scris dar reamintesc că locul fruntaș îl
deține în continuare reziliența, nu de alta dar în continuare înseamnă a da
înapoi de frică. Stâlcirea unor nobili termeni latinești îi revine însă în cazul
următor, mizeriei unei anume gândiri politice contemporane autohtone. Am fi
tentați să credem că asistăm la un paradoxal proces evolutiv al limbii române, la
o îmbogățire a vocabularului de origine latină, dacă avem în vedere că spre
exemplu în ediția DEX din 1996 nu figurează nici substantivul lustrație, cu atât
mai puțin vreun verb a lustra.
Ticăloasa excitație de sorginte politicianistă a unora a fost însă atât de
puternică încât au învins în lupta cu vocabularul românesc. Lustrație îl raportăm,
prin intermediar – dar asta nu e o scuză – la lustratio (purificare printr-un
sacrificiu), iar pe acesta la lustrare, un frumos verb ritual, a purifica printr-un
ritual expiator, dând ocol locului sau obiectului de purificat cu animalul de
jertfă sau cu torțe. Aici apare însă ticăloșia constructivistă neaoșă: în viziunea
autohtonă animalele de jertfă sunt selectate preferențial, după orientarea civil-
politică, astfel că lustrația românească nu e altceva decât legiferarea de către
urmașii activiștilor a principiului învățat în familie „cine nu e cu noi, e împotriva
noastră” și, desigur, trebuie eliminat. În acest sens o imundă instituție
superlativă doar prin aceea că e perfidia plus quam Punica cum ar spune
Livius, își face datoria la cerere(a unora).
Problema e însă că distinsul termen are în paralel și omonime perfecte,
adică: lustrum (sacrificiu de purificare – din cinci în cinci ani – a cetății, făcut
de cenzori la ieșirea lor din funcție) și tot lustrum, băltoacă în care se bălăcesc
porcii; având în vedere că avem un singur participiu – așa e cu spiritul sintetic
latin – lustratus (adică lustrat, pe românește „aranjat”, terminat) și pentru
amintitul lustrare dar și pentru omonimul lustrari, la cum s-a pus problema

lustrație la noi prin inițiatori și actanți de frunte, etimologia noului verb
românesc a lustra s-ar aplica la a doua formă, lustrari care înseamnă a
frecventa bordelurile. Nu știm exact dacă în calitate de client sau de angajat.
Având în vedere însă marile probleme pe care se vede că le provoacă
originea latină a limbii noastre și implicit a poporului nostru, se cere imperios
înființarea unui nou CNSAS purificator de istorie, adică un Consiliu Național
pentru Studierea Arhivelor Sclavagismului. Ne mai având fii, fiice și alți urmași
din Imperiu, ar putea fi angajați profesori de latină că locuri de muncă oricum
nu prea mai au. Prin clasica damnatio memoriae vom lustra cu demnitatea
cuvenită începuturile noastre probând că suntem aici de peste două mii de ani,
nefiind urmașii unor imperialiști ci ai celui „harnic”.
Nu pot încheia fără a cita cea mai nouă informație mediatică, deși nu are
nimic cu latina: pe un post cu pretenții naționale că doară noi suntem români, se
reproșa faptul că nu prea mai comunicăm căci „românii nu mai deschid
Dicționarul ortografic, ortopedic (sic!) și de punctuație”. Perfecțiunea rimei
fudulie /prostie e imbatabilă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *