Şi uneori chiar cred ce zice Socrate : «Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor.»
Matematicianul Dan Barbilian – căruia Eugen Lovinescu îi sugerează numele Ion Barbu când îl publică în Sburătorul (1918) – este cel care strecoară, furişează, parcă ar fi mai corect, poezia românească în spaţiul «închis» al privilegiatului pentru care «jocul» (poetic) acordă cuvântului rolul translatorului poliglot căruia orice traducere îi este posibilă…
Născut la Câmpulung-Muscel în 18 martie 1895, școlit local, la Pitești, la Lazăr și la Mihai Viteazu la București, studiază matematica la Universitatea bucureșteană și își ia doctoratul la Gottingen în Germania; se implică în studii matematice superioare, scrie două volume de specialitate (aritmetică și geometrie) și pentru că nu poate altfel – cum zice Rilke că trebuie – «află ce îi comandă să scrie; să vadă dacă ceea ce gândește (vrea) este și ceea ce simte și, mai ales, își mărturisește că preferă să moară dacă nu poate să scrie» – și scrie… Poezie.
Apariția lui în peisajul literar al vremii – prima jumătate a sec. XX dominătă încă de romantismul eminescian, de tonalitatea decisivă a lui Macedonski ori ecourile folclorice ale lui Coșbuc și Goga – impune o prezenţă poetică cel puțin originală, dacă nu cumva chiar capabilă să stârnească controverse explicative, fie să poată fi aruncată la coș fără menajamente, fie să poată fi adulată, ridicată chiar la rangul întotdeauna de invidiat al genialităţii, ba chiar logic, să ţină cititorul la porţile poeziei într-o şovăielnică tentaţie: a intra şi a tatona înţelegerea și a privi aşa printre gratii numai de dragul observaţiei ori a se lăsa prins în fluididitatea emoțională a frumosului fără de care poezia nu există.
Parabolă a cunoașterii «După melci» (1921) dă semnalul unei gândiri poetice autocenzurată de trăirile magice care vin via copilărie, dar de fapt sunt un lament major al pendulărilor între a gândi și a simți: «Melc, melc, / Cotobelc, / Iarna leapădă cojoace / Și tu singur în găoace! / Hai, ieși, / Din cornoasele cămeși! / Scoate patru firișoare / Străvezii, tremurătoare, / Scoate umede și mici / Patru fire de arnici; / Și agață la feștile / Ciufulite de zambile / Sau la fir de mărgărint / Inzăuatul tău argint…» și dacă încercăm descoperirea unor idei stagnăm într-o încăpăţânată, dorinţă de a sări barieră cuvântului gândit (numai), ea (săritura) devine gestul simplu, direct al întrării în zona emoțională a înţelegerii poeziei.
«Poezia este un joc» zice Paul Valery …
«Joc secund» zice și Ion Barbu, sugestie și trimitere în același timp către volumul lui din 1930, experimentul major pe care ni-l oferă și care îl înscrie pe el matematicianul lucid în cartea «visătorului vizionar», dar pentru care «Poezia este o prelungire a geometriei… așa că, rămânând poet n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei».
«Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, /
Intrată prin oglindă în mântuit azur, /
Trăind pe înecarea cirezilor agreste, /
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.
Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec isvorăşte: ascuns cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi» (“Din ceas, dedus…”)
Sigur, există în poezia lui un calcul matematic din care preia aranjamentul sofisticat-exact al X-şilor şi Y-cilor şi îl permutează arbitrar, îl recompune după canoane proprii, introducând cuvântul în mozaicul ecuaţiilor, cuvânt căruia îi arogă calităţi nebănuite, nuanţe complex subliminale, puteri adunate nesăţios din spaţii indeterminabile, fără limite.
Este aici o Ars Poetica, o “dezvelire” a valorii pe care o bănuim în lectura imediată; considerentele fireşți sunt reorganizate, “poetul ridică însumarea / de harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi” lăsând să-i “scape” tonalităţi “ascuns”(e) , ciudate chiar, acea ciudăţenie în care logica întră în vârful picioarelor, speriată poate, interzisă poate?!
«Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut gândire:
Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit
De noi răsfrângeri dornic, dar nici o oglindire,
În stinsele-i cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.» (Umanizare)
Ion Barbu petrece, poezia – nu aşa în general abilă mânuire a ritmicităţîi cuvântului sau subtilă juxtapunere a realului în acelaşi cuvânt – ci a poeziei contaminată de întrepătrunderea imposibilului în posibil şi asta fără a trece prin filtrul fanteziei dezlănţuite, acea fantezie cauzată de imaginaţia în delir ci cea populată de inefabilul alegoric ori, mai direct spus, de boarea şansei de a evada .
«E dat acestui trist norod
Şi oul sterp ca de mâncare,
Dar viul ou, la vârf cu plod,
Făcut e să-l privim la soare!
……………………………
Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, şi azi-întocma:
Mărunte lumi păstrează dogmă.» (Oul dogmatic )
