Probabil cǎ, dacǎ nu aș fi vǎzut și numele autorului, m-aș fi aflat în categoria celor care, împovǎraţi de încǎrcǎtura emoţionalǎ a titlului, ar fi rǎmas departe de o carte cu Mai puţin decât dragostea* pe copertǎ. Cum parcursesem deja primele douǎ romane ale lui Bogdan Creţu și cum vǎzusem cǎ nu e atras de asamblǎrile lacrimogene, m-am apucat sǎ citesc împinsǎ de un avânt oarecum vinovat – pentru cǎ, potrivit planurilor, altele ar fi trebuit sǎ-mi fie prioritǎţile de lecturǎ. Dupǎ primele zeci de pagini, am uitat vinovǎţia. Dar a persistat elanul.
O poveste de dragoste este, într-adevǎr, recentul roman al lui Bogdan Creţu. Însǎ, dacǎ e sǎ punem degetul pe ranǎ (spre dezamǎgirea iubitorilor de lecturi facile), love-story-ul nu formeazǎ decât vârful unei naraţiuni arborescente, al cǎrui sistem radicular se întinde la suprafaţa istoriei și coboarǎ în marile adâncimi unde ar întâlni (sǎ zicem) psihologia cognitivǎ. De ce am menţionat-o? Pentru cǎ povestea e interesatǎ de procesul prin care o informaţie determinǎ un rǎspuns emoţional și comportamental, într-un context istoric. Cu alte cuvinte, cerceteazǎ succesiunea de stǎri și de stadii prin care ceea ce își amintește o persoanǎ, ce vede și ce crede se metamorfozeazǎ în percepţie, în emoţie și acţiune.
Desigur, Mai puţin decât dragostea rǎmâne roman și e foarte bine cǎ nu derapeazǎ spre studiu știinţific. Este o naraţiune care, dincolo de trama iubirii neîmplinite, clǎdește un edificiu epic plurivalent, cu ramificaţii bine întreţinute și cu deschideri neprevǎzute. Desfac, cu zgârcenie, câteva fire ale împletiturii epice. Un artificiu narativ cunoscut (povestirea în povestire) e exploatat de scriitor pentru a reîmprospǎta ori a demantela, dupǎ caz, tipare epice îndelung forjate. De exemplu, povestea de dragoste dintre Vlad și Sara prinde contur abia când e evocatǎ în faţa Mariei, femeia pe care ultramaratonistul a cunoscut-o la Zǎrnești. Îndemnul frumoasei Maria („stǎm de vorbǎ”) nu se va dovedi o capcanǎ, așa cum pretinde tânǎra, ci va premerge o revelaţie. Sau mai multe.
Montaniardul Vlad, „un rǎtǎcit” calm, mǎsurat, cerebral și solitar, a trǎit ani la rând fugind de o traumǎ și alergând, totodatǎ, spre o umbrǎ. De altfel, acceptase sǎ participe la Maratonul Piatra Craiului numai pentru a revedea un sat din apropiere, Fundata, unde în 1988 trǎise „mai mult decât dragostea” – o viaţǎ întreagǎ „concentratǎ în câteva luni de fericire” (p. 7-8). Fidel unei fantasme și obișnuit sǎ (se) ascundǎ, ajunge sǎ îi facǎ Mariei confesiuni fǎrǎ rest.
Din acest labirint de momente și procese critice, cu perturbǎri, dereglǎri, dezordini și nesiguranţe care au condus la o îndelungǎ crizǎ a eului, pe Vlad și pe Maria îi scoate firul poveștilor împletite. Ambiguu și complicat, întreţine o memorie reactivatǎ și conţine o recrudescenţǎ a percepţiei fataliste: existǎ ceva mai presus de explicaţie, de relaţia cauzǎ-efect, de sentimentul agonicului sau de voluptatea autosuprimǎrii. Existǎ ceva prin care se developeazǎ imaginea omului mǎrunt, care trǎiește întâmplǎri cu totul inexplicabile. Iatǎ perspectiva Mariei, în timpul discuţiei cu Vlad: „suferinţa asta, când se blocheazǎ omul în ea, are partea ei de ipocrizie. […] Iubim proiectat undeva în mintea și-n sufletul nostru. Dragostea e mai puţin decât dragostea. Sau mai mult. Tot aia. Ar putea sǎ-i spunǎ toate astea. N-are rost. Le știe și el. […] Nu știu ce pot gǎsi la capǎtul relaţiei lor. De-asta se ascund dupǎ clișee. Joacǎ roluri. Tac împreunǎ. Își dau rǎgaz sǎ-și facǎ minime calcule, sǎ-și recapete suflul.” (210) Şi adaugǎ, cu voce tare: „Ştii ce cred eu, Vlad? […] Cǎ trebuie sǎ avem rǎbdare și sǎ lǎsǎm poveștile sǎ se deruleze de la sine. Nu e nici o întâmplare la mijloc. Asta o știi și tu. Noi nu ne-am întâlnit degeaba. […] E pur și simplu o potrivire pe care o vom descoperi ducându-ne pânǎ la capǎt poveștile.” (p. 212).
Funcţiei vindecǎtoare a povestirii, prin care eul își depǎșește criza și se regenereazǎ, i se opun alte proprietǎţi ale naraţiunii – pentru cǎ separarea dintre Vlad și Sara e consecinţa poveștilor de viaţǎ ale pǎrinţilor, pe care tinerii le investigheazǎ și ale cǎror frânturi, încetul cu încetul, le asambleazǎ. Adolescenţii de la sfârșitul anilor ’80 descoperǎ cǎ familiile lor, care stau pe versanţi opuși în societate, duc și povara unor rǎni necicatrizate. Pe când era foarte tânǎr, tatǎl lui Vlad, Ştefan, fusese arestat pentru un cântec interzis, îndrugat în cimitir alǎturi de alţi bǎieţi, dupǎ o sticlǎ de vin. În pușcăriile politice a cunoscut represiunea – cu toate instrumentele ei de distrugere fizicǎ și psihicǎ. Unul dintre torţionari a fost, totuși, „salvatorul” sǎu, pentru cǎ bǎtǎile lui nu s-au dovedit chiar neîndurǎtoare. Nu din milǎ, ci ca formǎ de rǎspuns la rugǎmintea unei femei, cǎreia voia sǎ-i arate cǎ are puterea de a proteja, așa cum are și forţa de a ucide. Peste ani, Vlad aflǎ cǎ Sara e fiica acestui torţionar. Şi cǎ mama fetei, Magda, fusese dragostea adolescentinǎ a lui Ştefan.
Așadar, torţionarul și victima se regǎsesc dupǎ câteva decenii. Primul – fost ștab comunist, cu afaceri prospere dupǎ 1990. Cea de-a doua, o fǎpturǎ sleitǎ care, în ciuda strǎdaniilor, nu se poate adapta într-o lume unde principiile etice au fost înlǎturate dupǎ vrerea unui autentic bestiar al vremurilor moderne. Singurǎtatea în care se retrage Ştefan (de fapt, aceea din care nici nu a ieșit dupǎ eliberarea din pușcǎrie) e dificil de suportat de cǎtre cei lǎsaţi în urmǎ. Şi greu de înţeles ori de iertat. Spune mama lui Vlad: „Mi-e milǎ de el, pentru cǎ nu a reușit sǎ facǎ pace cu ce i s-a întâmplat. Dar cǎ ne-a tras și pe noi acolo – asta nu i-o iert. E treaba mea. E treaba mea de femeie. Este eșecul meu. […] Tu trebuie sǎ-l ierţi, Vlad. E taicǎ-tu și a suferit mult. […] Şi voi, bǎrbaţii, habar n-aveţi sǎ suferiţi. E și ǎsta un har, mamǎ. Nu sunteţi fǎcuţi pentru suferinţǎ. Specialitatea voastrǎ e s-o produceţi. Şi cel mult sǎ vǎ gândiţi la ea.” (p. 128-129)
În bestiarul care produce suferinţǎ troneazǎ Iacoban, tatǎl Sarei. Provenit dintr-o familie lipsitǎ de mijloace de trai și de iubire, Iacoban a fǎcut carierǎ în comunism: i-a urmǎrit în munţi pe „dușmanii poporului”, i-a supravegheat și pedepsit în pușcǎrii. Într-o discuţie cu Ştefan, afirmǎ: „Vouǎ vǎ e mai ușor. […] Pentru cǎ voi sunteţi victimele. Aţi îndurat, încǎ înduraţi, dar asta vǎ dǎ putere. Nedreptatea care vi se face vǎ-ntǎrește. Cǎ ce mare lucru sǎ fii victimǎ? Stai acolo-n colţul tǎu și suferi. Şi cu frica aia te-nveţi pânǎ la urmǎ. Ajungi chiar sǎ depinzi de ea, sǎ-ţi lipseascǎ. […] Ăl de-a încasat-o simte rușine mai mare decât ǎl de-a lovit. E lucru’ dracului. Dar sǎ știi de la mine, pentru cǎ m-am uitat cu atenţie la ǎi de-i bǎteam. […] Omul se deprinde cu durerea și o duce mai bine. […] Pentru cǎ când ești tu cel slab, îţi pui viaţa-n mâinile ǎluia puternic. Na, mǎ, de-aici, fǎ ce vrei, pe mine mǎ doare-n paișpe.” (p. 264) Şi puţin mai departe: „Cǎ și asta am observat eu, cǎ nu se moare atâta de ușor, domnule. E lucru’ naibii, e multǎ muncǎ, nu-l poţi omorî pe unu’ cu una, cu douǎ, cât ai bate din palme. Așa cǎ io-i luam cu vorba bunǎ și cei mai mulţi cedau. […] Bǎi, tu ești cel mai al dracu’, îmi zicea tovarușu’ șef Goiciu, tu îi faci din psihic. Și creștea inima-n mine. Cǎ nu era oricine ǎia de-i fǎceam eu din psihic.” (p. 265)
Plin de zel, Iacoban a urcat scara socialǎ și a devenit unul dintre pilonii Sistemului. Urmǎrindu-i traseul, mi l-am amintit pe Yuri Pyatakov (revoluţionar bolşevic şi comisar troţkist), care, fixând scopul final şi ignorând exerciţiul critic, a modelat „omul miracolelor”, gata oricând să transforme inadmisibilul în admisibil. Chiar dacǎ agramat și rudimentar (deși nu lipsit de inteligenţǎ), un om al miracolelor se aratǎ Iacoban. Un veșnic învingǎtor. Şi poate cel mai izbutit personaj al cǎrţii, a cǎrui prezenţǎ continuǎ sǎ se simtǎ și când nu se aflǎ pe scena epicǎ.
Totuși, biruitorul se vede, la un moment dat, în situaţia de a fi înfrânt, iar cea care îi pune la îndoialǎ voinţa este chiar fiica lui. Nu voi intra în detaliile sinuoase ale naraţiunii, pentru cǎ rostul unei cronici nu e acela de a deșira pânǎ la capǎt ghemul narativ. Notez doar cǎ, dupǎ cele câteva sǎptǎmâni petrecute de Vlad și Sara la Fundata, într-o margine de lume devenitǎ centrul paradisiac al existenţei lor, Iacoban pune la cale un plan pe care fiica lui îl rǎstoarnǎ într-un mod cu totul neprevǎzut – chiar dacǎ aceastǎ deturnare atrage dupǎ sine renunţarea la iubire.
Sacrificiul Sarei dǎ o altǎ dimensiune problematicii rǎului și relaţiei dintre cǎlǎu și victimǎ. Sugeratǎ încǎ de la întâlnirea familiei Iacoban cu pǎrinţii lui Vlad, când, adunaţi în jurul mesei, chipurile celor chinuiţi și figurile celor care chinuie ajung sǎ fie greu de delimitat, chestiunea rǎului fǎcut în numele binelui (ideologic, etic, familial, individual) se multiplicǎ ameţitor. Episodul concentreazǎ aproape toatǎ masa ideaticǎ a naraţiunii, în jurul cǎreia se cristalizeazǎ straturile supravieţuirii sau ale abandonului. Ale rușinii, responsabilitǎţii și libertǎţii. Ale demnitǎţii. Ale (in)certitudinilor greu descifrabile, dar pe care Sara le vrea lǎmurite. „Pe mine mǎ intereseazǎ logica din spatele faptelor. Gândirea care le-a orientat în așa fel încât le-a adus în punctul în care ne aflǎm noi astǎzi. Dupǎ cum am spus: fǎrǎ întâmplǎri, fǎrǎ coincidenţe.” (p. 297)
Sara, adolescenta intransigentǎ, cu lecturi vaste, dar și cu o dozǎ de cinism, preia asupra ei o vinǎ care nu îi aparţine și încearcǎ sǎ întrerupǎ, cu un preţ cumplit, firul rǎului. Dupǎ ani lungi, îi va spune lui Vlad: „Ai fi rupt totul în douǎ. Ai fi ales sǎ suferi și sǎ produci suferinţǎ numai ca sǎ știi cǎ rǎul se oprește la noi.” (p. 444) Impresionantǎ putere regeneratoare sau cruzime devastatoare? E imposibil de dat un rǎspuns categoric. Şi tocmai în explorarea subtilǎ a epidemiei de interferenţe constǎ una dintre reușitele acestui roman.
La fel ca Sara, Maria crește tot într-un timp nefast, chiar dacǎ în alt context istoric. E copilul anilor ’90. Provenitǎ dintr-o familie sǎracǎ, își vede tatǎl abrutizat de bǎuturǎ. E pusǎ în situaţii-limitǎ, are de-a face cu exponenţii periferiei sociale (groapa de gunoi Ochiul Boului) și învaţǎ, de foarte tânǎrǎ, sǎ se fereascǎ de ţesutul cangrenat al lumii interlope. Sau de ipocrizia și abuzurile din lumea universitarǎ. De fapt, cele douǎ povești ale femeilor cu „condiţie de zeiţǎ” (pe care Vlad i-o explicǎ Mariei) se desfǎșoarǎ pe fundaluri antitetice, dar își au originea în aceeași zonǎ a echivocului moral, înflorit în absenţa cǎinţei și a iertǎrii – pentru cǎ, nici înainte și nici dupǎ 1989, societatea româneascǎ nu a aplicat discernǎmântul necesar la justificǎrile unor acţiuni ieșite de pe orbita exigenţelor etice.
Consecinţele se vǎd și în evoluţia personajelor din Mai puţin decât dragostea, care pun, indirect, problema complicitǎţii, a tǎcerii și a memoriei, în variatele lor configuraţii – de la structurile instituţionale la conformaţiile individuale. Cu toate acestea, din vieţile ruinate ale unor personaje inocente și din casele dǎrâmate în cartierul Uranus – cu o sobǎ transferatǎ, simbolic, într-o dialecticǎ a (dez)vrǎjirii – prinde forţǎ logica revoltei a autoafirmǎrii. Din fricǎ și umilinţǎ (pe care, în ciuda complicitǎţii cu rǎul, le trǎiește și mama Sarei) se poate articula, în diferite forme, o gramaticǎ a libertǎţii.
Pe trasee și în doze variabile, libertate și autoafirmare izbutesc sǎ trǎiascǎ Sara și Maria. Ba chiar și Vlad, cu tot șirul lui șovǎieli, de salturi înainte-înapoi, menit sǎ-l ţinǎ departe de clarificǎri. Şi de sine. Vârful libertǎţii e atins însǎ de Diana, fiica pe care Vlad o crezuse nenǎscutǎ. Prin subteranele performance-lui artistic, aceeași Diana aruncǎ o punte spre fuziunea erotismului cu anxietatea, dar apare și ca liant ce leagǎ Mai puţin decât dragostea de Cornul inorogului (primul roman al lui Bogdan Creţu).
Scriam, încǎ din primele paragrafe, cǎ în roman prevaleazǎ interesul pentru procesul de formare a percepţiei, emoţiei și acţiunii. Reflectorul e îndreptat asupra parcursului unor personaje al cǎror destin se surpǎ iremediabil sau, dimpotrivǎ, izbutește sǎ se reconfigureze în ciuda pǎstrǎrii unui nucleu vulnerabil. Nu marea Istorie îl atrage pe scriitor, ci modalitatea în care aceasta rǎstoarnǎ valorile și genereazǎ, din umbrǎ, crize insuportabile. Un trecut care refuzǎ sǎ rǎmânǎ în urmǎ planeazǎ asupra personajelor. Episoade dureroase, cu gheara înfiptǎ în memoria colectivǎ și individualǎ, nu lasǎ loc vindecǎrii. Micile istorii întreţesute în Mai puţin decât dragostea înregistreazǎ fǎrǎ pauzǎ de respiraţie tensiuni incandescente, când nu radiografiazǎ de-a dreptul orori: persecuţii, arestǎri, exproprieri etc. Şi, dincolo de toate acestea, plutesc iluziile spulberate. Pânǎ și cinicul Iacoban a avut, la un moment dat, percepţia falsǎ a unei idei. La rându-i, fǎrâmiţatǎ.
Romanul lui Bogdan Creţu demascǎ, lucid, absenţa. A conștiinţei, a cǎinţei și iertǎrii. Dar și absenţa unei figuri (paterne) care sǎ ofere siguranţǎ și claritate moralǎ. Într-o lume în care tatǎl catalizeazǎ disoluţia, dezastrul se instaureazǎ dominator și clinic. S-ar putea scrie pagini despre taţii și mamele din Mai puţin decât dragostea – embleme definitorii ale (de)vitalizǎrii. Mǎ mulţumesc, deocamdatǎ, sǎ afirm doar cǎ așezarea lor în angrenajul narativ evitǎ polarizarea și propune o posturǎ care, în dinamica ei, scoate la ivealǎ concentraţia fluctuantǎ a conștiinţei. Pentru cǎ fiecare macereazǎ, în grade diferite, sensibilitatea și raţiunea. Orgoliul, demnitatea și umilinţa.
Evoluţia unor iubiri, (de)formarea unor familii și istoria unei ţǎri de-a lungul mai multor decenii sunt reflectate de Bogdan Creţu într-un roman cu mai multe focoase. E realist și totodatǎ emoţional, frust și totodatǎ referenţial. E tulburǎtor (și) prin ritmul narativ, care omogenizeazǎ și coaguleazǎ fluidele epice într-o poveste aptǎ sǎ perforeze ca un acid învelișurile, sǎ preschimbe trauma în memorie și sǎ redescopere sensul într-o lume fǎrǎ busolǎ.
* Bogdan Creţu, Mai puţin decât dragostea, Iași, Editura Polirom, 2023.