Fraudare, delapidare…

În condițiile în care – arătam recent – corupția ca fenomen profund uman nu poate fi anihilată, eradicarea ei rămânând o nălucă politicianistă servită electoratului năucit, să vedem care sunt două forme temeinice ale nemuritorului fenomen uman social. La câteva minute după anunțarea rezultatelor oricărui tur electoral național sau internațional, e invocată până la isterie de către perdanți fraudarea alegerilor; evident contribuie la aceasta și „supraveghetorii” din afară. Bizar de data aceasta dar originea primară a lui fraus, fraudis  (înșelare, rea credință, perfidie, pagubă, daună, prejudiciu, delict, chiar crimă)  e necunoscută dar spectrul cuprinde înțelesuri eminamente negative. Ca atare, o multitudine de expresii: fraudem legi facere (a eluda legea), fraus noctis (perfidia nopții), occasio fraudis (ocazie de înșelătorie), dar mai ales, de reținut că personificat fraus înseamnă pungaș. 

În realismul lor rațional și de necontestat, romanii acceptau rarisimele cazuri  de fraudare involuntară, adică ne-păgubitoare, sine fraude, fără păgubirea nimănui, astfel că deja severa Lege a celor 12 table prevedea cu surprinzătoare îngăduință față de cetățenii de rând „dacă au tăiat mai mult sau mai puțin, să nu fie caz de păgubire”; nu se referă desigur la politicieni. Recentele reglementări de la noi referitoare la  anumite declarații fiscale obligatorii, sunt apreciabile în primul rând prin realism, efectele fiind mai greu de cuantificat: se speră declarativ că vor diminua fraudarea și evaziunea. Deci nu că vor dispărea…

Soră mai mare sau mai mică a fraudării, delapidarea la fel de des invocată relevă relația civică a unora cu Statul, în asemenea măsură încât dintr-un neam de poeți (sec. XIX), apoi unul de teologi (după 1989),  tot mai mulți  devin … pietrari (adică, cine poate) la nivel etimologic cel puțin. A delapida (indiferent la ce nivel) duce la dilapidare, verb latinesc legat de lapis, lapidis, (piatră, pietriș). Verbul lapidare desemnează o execuție nesângeroasă în intenție, adică prin lovirea cu pietre după cum ne arată și Sfânta Scriptură. Înțelesul românesc al delapidării (a sustrage, a fura bani sau alte bunuri din avutul Statului) îl urmează  corect pe dilapidare, a risipi, a toca averile altora, a cheltui, a arunca în dreapta și în stânga ca și cum ai arunca pietre. Verbul latin are însă și un sens nobil (?):  a pava cu piatră, dar cum drumurile au fost și sunt ale Statului, tentația delapidării e neostoită  (după cum o arată și drumurile și autostrăzile naționale).

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *