(fragment)
Nu aveam ce să caut la masa lor de seară și la discuții. Akira a insistat. Poate că împușcă doi iepuri. O să aibă ocazia să se revanșeze în fața soției. Mi-era teamă de peștele împuțit. E fantoma frumuseții care trece și care nu știm unde se duce, dacă se mai păstrează ceva din clipele ei de fericire. Mă cuprinsese o stare de non-sens și de anxietate. Akira grăbise pasul scuzându-se la fiecare două-trei minute. E nepoliticos să întârzii. E oare politicos să zorești o femeie prin parc? Poate că da. Nu eram soția lui.
credit foto: Răzvan LAZĂR
Mizuki ne așteapta. Nu mă interesa prea tare cum arată o masă tradițională. Cea la care mă poftea Akira nu era în niciun caz una obișnuită. Parcul părea mai lung la întoarcere. Mi se făcuse dor de casă și de motocicleta mea. Să mă sui pe ea și să scap de gândurile confuze care mă bântuie, la viteză mare o să rămână agățate prin pomi sau o să cadă în șanțuri.
- Aproape că am ajuns, a zis Akira și a zâmbit cu ochii. Ceremonialul pregătirii pentru masă e simplu, te ajut eu.
Salonul era mobilat în stil european, pentru mine, ceva obișnuit, dar prezența lor acolo mă făcea să mă simt ciudat. Ei nu erau de acolo. Nici eu nu era de acolo. Nu exista față de masă. Blatul din lemn masiv era impecabil lăcuit. Avea reflexe roșiatice în care peștele, așezat pe o tavă plată, se reflecta. Ca într-un ocean care căpătase nuanțe maronii de la deșeurile aruncate. Peștele înghițise resturi de plastic, fâșii de aluminiu și alte reziduuri și acum trona pe tavă, copt și acoperit de alge.
Stăpâna casei a înclinat capul.
Copiii s-au așezat exact pe mijlocul scaunelor ca niște roboței cu mâinile adunate pe lângă corp. Îl așteptam pe Akira să se așeze. El mi-a făcut semn să iau loc. Mizuki avea o privire rece. Nu știam ce să fac, nu cunoșteam ritualul acestui tip de dejun hibrid care de fapt nu aparținea niciunei culturi. Am înțeles repede că nu exista vreun protocol, fiecare își tăia porțiuni din pește și le aducea pe farfurie. Mizuki turna ceai în căni mici. Ceaiul era aromat, peștele mirosea urât. Am luat o gură de ceai, o gură de pește, o gură de ceai, o gură de pește, încercând să anulez cu simetria gesturilor tot ce era neplăcut.
Familia vorbea din politețe în limba engleză dar ar fi putut foarte bine vorbi și în japoneză pentru că nu mi se adresau și pentru că subiectele lor predilecte, prosoapele și peștele, nu mă priveau.
- Miss Love, povestiți-ne cum e la dumneavoastră în țară? a zis la un moment dat Akira.
- Cu ce vă ocupați? a întrebat Mizuki privindu-mă fix.
Scena mi-a amintit de momentele din copilăria mea când eram întrebată seara la masă ce note am luat la școală, deși mama le știa deja. Cinismul ei mi-a marcat întreaga existență și mai ales relațiile cu bărbații.
- Sunt convinsă că știți deja, am îndrăznit eu. Doar sunt creația voastră, doamnă.
Copiii s-au ridicat brusc. Mizuki a scos dintr-o cutie frigorifică aflată pe un colț al mesei conuri cu gheață și sirop roșu și le-a oferit fiecăruia câte unul. Apoi le-a făcut semn să o șteargă din încăpere.
- De unde vă cunosc? s-a întors către mine.
- Pe mine și pe surorile mele?
Akira a izbucnit în râs. Soția lui însă își păstra calmul și mă privea cu mare atenție. Așa cum mă privea mama când îi spuneam că am luat un zece la matematică. Știa că am luat nota șase și asta era de ajuns pentru ca uraganul să se pornească la un moment dat. Exigența lui Mizuki era de fapt, am simțit asta, exigența mamei. Simțea nevoia să mă oblige să devin conștientă de greșelile mele. Și o făcea în mod sarcastic.
- Vă rog să mai luați pește, a zis cu o voce moale. E nepoliticos să-l lăsăm așa zdrențuit pe tavă. Sacrificiul lui nu ar mai conta. Și să putem ajunge și noi la conurile cu gheață și sirop de cireșe.
- Sunt delicioase, a dat din cap Akira.
- Acum că suntem doar noi și peștele, cred că putem spune lucrurilor pe nume, nu-i așa? credeam că o să fie în stare să-mi spună adevărul.
- Miss Love, nu știu la ce te aștepți din partea mea, sunt doar o scriitoare.
- Ne-ați dat drumul prin lume. Nu înțeleg de ce ne-ați plasat în țări atât de îndepărtate de Japonia. Ne-ați dat o libertate neașteptat de mare.
- Nu asta vor femeile?
- Sigur.
- Scriu despre niște făpturi care au drept de vot doar de vreo sută de ani. Și în Japonia ne-am luptat împotriva chestiilor absurde din societatea patriarhală. De exemplu femeile au vrut să poată refuza un soț sau un logodnic care avea o boală venerică sau să nu mai intre la pușcărie pentru adulter. Supunerea oarbă a femeii trebuia să dispară la un moment dat. Citește despre Hiratsuka Raichō, scriitoare, jurnalistă și pionieră a feminismului de aici. Prima revistă pentru literatura femeilor, Seitō, a avut-o printre fondatoare. Îți dai seama, miss Love, cât de important e să mergem înainte? Mesajul nostru e simplu și nu trebuie să fie în niciun caz militant, agresiv și agitator. Asta ar anula cei cam o sută de ani de drepturi firești câștigate cu greu. Să revenim la „soții bune și mame înțelepte” și sub plapuma asta să încasăm iar bătaie? Și v-am ales din altă parte a lumii și nu dintr-a mea pentru că așa e viața noastră acum, avem acces rapid la ceilalți. Dar asta nu ne face să fim mai liberi. Doar reușim să ne vedem și să ne auzim cu mai mare ușurință.
- De ce ați vrut să fiu o femeie nonconformistă?
- Hm, asta crezi? Pentru că ți-am oferit o ocupație așa de veche?
- Nu cred că e cea mai veche din lume.
- Care ar fi aia? Akira era curios.
- Cred că arta, desenele din peșteri. Sau vănătoarea ori pregătirea mâncării.
- Aha, știam eu, a mustăcit Akira, artiștii și bucătarii. Bărbații au fost mereu mai buni.
Mizuki a pufnit, s-a ridicat de la masă și a revenit cu o sticlă de sake.
- După masă vreau să-ți arăt colecția mea de chimonouri. Miss Love, ești mult mai mult decât vrei să pari. Eu știu cel mai bine asta, nu?
Vocea ei se îndulcise. Vocile personajelor ei sunt ca un cor de o mie de persoane, le auzi clar înainte să înțelegi cum arată sau ce face eroul sau eroina. Vocea femeilor e o calitate în sine. A mea e mai slabă, dar pe balcon la apusul soarelui, atunci când mă întâlnesc cu surorile mele, intonația mea capătă putere. Și sens. Îmi revenea și memoria, îmi aduceam aminte cine sunt cu adevărat și reușeam să îmi promit în sinea mea că o să mă las de actuala ocupație pentru a-mi regăsi echilibrul.
Din pește rămăsese scheletul fin arcuit înconjurat de câteva alge ca o imagine a lumii în care trăim. Mizuki avea multă imaginație. Transforma totul cu mintea ei sclipitoare, făcea dintr-un pește o balenă ca aceea care l-a găzduit pe profetul Iona cu toate problemele lui nerezolvate. Burta balenei fusese și cabinet de psihologie pentru Iona. Îi oferise profetului fugar găzduire trei zile și trei nopți, timp suficient pentru a regreta fapta sa. Căința l-a eliberat. Peștele din fața mea îmi oferea cumva aceeași șansă.
Mizuki își dezvelise încheietura mâinii și turna cu eleganță sake în căni. Akira o privea topit de dragoste și dorință.
- Îmi pare rău că din cauza mea nu puteți să aveți o conversație profundă despre prosoape.
- Lasă miss Love, să nu-ți pară rău, a zis Akira. Cred că și Mizuki s-a cam plictisit de ele.
- Nici vorbă, ce prostie mai e și asta, Akira? E ceea ce ne face să fim un cuplu. Ca în stampele japoneze cu desene erotice. Avem un album imens, vrei să-l vezi miss Love? Femeile din est sunt speciale.
- Draga mea, estul e o convenție, a îndrăznit Akira.
- Femeile care s-au născut în convenția estului sunt nemaipomenite. Mai presus de orice, au curaj.
- Tocmai tu, o scriitoare, nu ar trebui să împarți lumea așa.
- E ceva cu estul ăsta. Ai dreptate, Akira. Nu e corect să împart lumea în buni și răi, curajoși și lași. Femei există peste tot, e un fapt banal.
- De la Eva, am zis eu. Și nu e banal.
- Eva, Eva, a continuat Mizuki. Mă tem că toate drepturile noastre recunoscute de atât de puțină vreme să o se spulbere. Virginia Woolf s-a sinucis degeaba. Cui i-e frică de Virginia Woolf? Piesa lui Albee, nu? Ah, femeile alea bete, montruoase. Pe atunci se trăia falsa dramă a singurătății, iluziile erau băute o dată cu cafeaua de dimineață. E o prostie, miss Love. Nu suntem singure. Era doar ecuația în care bărbatul ne punea, gândul că fără el nu există fericirea. Ah, alt concept de doi bani pentru care își pierd liniștea atâtea femei. Adevărul e că uneori, fără iubirea lui, ne simțim singure. E cu totul altceva. Hm, și nici atunci.
- Mizuki, scumpa mea. Putem să primim câte un con de gheață cu sirop de cireșe?
Savurăm siropul dulce acrișor și ne uităm unii la alții. De câte secunde de acceptare ar fi nevoie?
