Stefan Zweig – Lumea de ieri. Amintirile unui european (1)

Despre carte: Evoluția Europei între 1895 și 1941, într-una din cele mai importante cărți-document ale epocii noastre     „Lumea de ieri“ este Viena și Europa de dinaintea Primului Război Mondial: o lume sigură, stabilă și armonioasă, unde libertatea de spirit domnea neștirbită. Lumea în care s-a născut și a început să scrie, cunoscând celebritatea, Stefan Zweig, în care el a călătorit, s-a îndrăgostit de cultura franceză, a legat mari prietenii intelectuale. Odată cu catastrofa din 1914, lumea aceasta dispare treptat: tronurile se prăbușesc, ideile se tulbură, o întreagă civilizație începe să se scufunde, pentru ca, odată cu venirea lui Hitler la putere, să fie înghițită de barbaria nazistă. Presărată cu întâmplări pitorești și povești dramatice, populată de personaje celebre ale timpului – Hugo von Hofmannsthal, Rilke, Emile Verhaeren, Romain Rolland, Rodin, Richard Strauss, Tolstoi, Gorki, Benedetto Croce, Bernard Shaw, H.G. Wells, Freud etc. –, plină de farmec și culoare, cartea lui Zweig exprimă totodată sensul unei vieți, semnificația unei misiuni de scriitor, a unui ideal intelectual. Un ideal care, cel puțin pentru autor – acesta s-a sinucis în 1942, la scurtă vreme după ce și-a încheiat cartea –, a devenit absurd în lumea cea nouă, în lumea de azi.

FRAGMENT 1

Se trăia bine, se trăia ușor și fără griji în acea Vienă de altădată, și nemţii din nord ne priveau de sus cu ciudă și dispreţ pe noi, vecinii de la Dunăre, care, în loc să fim oameni „muncitori“ și să păstrăm o ordine strictă, ne abandonam plăcerilor vieţii, mâncam bine, ne duceam la teatre și la petreceri și, în plus, făceam o muzică excelentă. În locul „hărniciei“ germane care, până la urmă, le- a amărât și le- a dat peste cap existenţa tuturor celorlalte popoare, în locul acestei pofte nemăsurate de a o lua înaintea tuturor celorlalţi și a goanei după cuceriri, la Viena lumea prefera să stea la o șuetă în tête- à- tête, la o reuniune agreabilă, și cu o largă și, poate, lejeră mărinimie lăsa fiecăruia, pe drept, partea lui. „A trăi și a lăsa și pe alţii să trăiască“ era o vestită maximă vieneză, o maximă care mie și astăzi mi se pare mai omenoasă decât toate imperativele categorice și care se impunea irezistibil în toate cercurile. Săraci și bogaţi, cehi și germani, evrei și creștini convieţuiau pașnic în ciuda unor frecușuri ocazionale, ba chiar și mișcările politice și sociale erau lipsite de acea groaznică revărsare de ură care a pătruns în circuitul vital al epocii ca reziduu otrăvitor din Primul Război Mondial. În vechea Austrie oamenii încă se combăteau la modul cavaleresc, mai polemizau prin ziare, în parlament, dar după tiradele à la Cicero aceiași deputaţi se așezau la o bere sau la o cafea și se tutuiau ca niște prieteni; chiar când Lueger, șeful partidului antisemit, a ajuns primar al orașului, n- a intervenit nici cea mai mică schimbare în viaţa de fiecare zi, și eu, ca evreu, trebuie să recunosc că n- am întâmpinat niciodată nici cea mai mică piedică sau discriminare nici la școală, nici la universitate, nici în literatură. Ura care contrapune o ţară altei ţări, un popor altui popor, un grup altui grup încă nu ţâșnea zilnic din gazete, nu dezbina oamenii și naţiunile; acel instinct de turmă și de gloată încă nu devenise atât de monstruos cum e în viaţa publică de azi; libertatea de mișcare a individului trecea drept o condiţie firească a existenţei, lucru ce abia se mai poate concepe astăzi; toleranţa nu era dispreţuită, cum e astăzi, ca un semn de slăbiciune și lipsă de fermitate, ci se afla la loc de cinste ca o forţă etică.

Stefan Zweig – Lumea de ieri. Amintirile unui european, editura HUMANITAS, traducere în limba română de Ion Nastasia