Ne-o zice șengănu-n față: suntem xenofobi

Vrem liber deplin la orice du-te/vino? Vrem să nu ne mai doarmă nemușagul în cozi pe la granițe, nici toate tirurile cu bunătățuri în vămi, pierzând ori plătind milioane? Vrem adică respect și economie mai bună, comodități și confort, bănișori mulți pe pâine? Atunci, zice duduia Austria: renunțați bre la xenofobie!

Care va să zică: mai opriți și pe la voi dintre migranți, mai spălați-vă și voi pe cap cu dânșii. Drept pentru care renunțați la fabuloasa voastră „identitate națională” fundamentată pe sila față de străini și față de diversități omenești, pe ura față de devoțiunile religioase neortodoxe, pe „suntem aici de mii de ani și nu vrem să ni se-aștearnă-n sân și oameni de alte culturi, sensibilități, configurații, religii”. Ne place au ba cum sună, asta sau așa ceva (nu contează cuvintele, ci sentimentele și resentimentele din dosul lor) ne caracterizează global; și este singurul lucru pentru care ne-am și aplaudat (masiv dar prostește) președintele, atunci când dragul nostru de fotomodel plin de pătrățele KWI a zis și el odată nain! A zis nain în consens cu firea pârdalnică, bățoasă, speriată și agresivă a majorității suburbane, cea care a cârtit, a protestat (ori a tăcut însă a fiert întrânsa de furie și invidie) contra primirii-n teritoriu de refugiați arabi.

Problema xenofobiei și-a deficitelor atitudinal-civilizaționale proprii românilor și bulgarilor se știa, era perceptibilă, subînțeleasă și tolerată demult. Pe icicolo precis am pomenit-o câțiva [*]; numai că tot ce nu ne convine sau ne lezează vanitatea scapă spontan priceperii, procesării, acceptării. Ei bine, de curând/în sfârșit, prin gurița Austriei șengănul a zis clar, ferm, scurt pe 2: vreți liber la frontiere, la vămi, la devize? Dacă da, încetați să vânați doar avantajele înfârtățirii unionale, nu mai giniți doar fonduri nerambursabile și sifonabile, nu vă mai comportați doar ca profitorii, participați și la necazurile și poverile UE. Admiteți conviețuirea, bineveniți corcirea, învățați a trăi în varietate, așa cum tot vestul Europei trăiește (binemersi, de invidiat, dezirabil pentru orișicine) cel puțin de un secol. Nu vă mai fuduliți tot cu câte-un zănatec de occidental, care se-nțepenește în câte-un sat de-al vostru de dragul gârlei de țuici tari, de dragul multelor fetișcane ieftine (cu iluziile lor de pompos măritiș stranier), de dragul pensiei lor valutare cheltuite zgârcit printre localnici cheflii, pupăcioși, vizând încuscrire. Ia mai insertați și vă lăudați, vă combinați și vă distrați și cu asiatici, africani, magrebieni, sirieni. Că neamurile voastre de migranți economici sunt tot mai bine integrate în statele occidentale, parvin copios, obțin dublă cetățenie, vă umflă-n pene și bucurie, vă crește capacitatea consumistă. Dar că alte neamuri să prospere în sânul propriei voastre patrii, vă pică ciudos, vă-ncruntă sprânceana, vă ridează ritos și râtos. Nimic pentru alții, totul pentru noi! Nevolnici și nesătui preț de-un mileniu, numai noi să scăpăm de modestia economică și socială, nicidecum să nu-i ajutăm și pe alți sărăntoci! Iată-vă sloganurile vieții cotidiene, medievalilor!

Și-apoi, ce-ar fi să ne gândim (dacă din treaba asta putem pricepe ceva) și la fleacul că poate UK a ieșit din UE nu de teama indienilor și-a africanilor, fugiți din propriile foste colonii, căci anglofonii se obișnuiseră de 2ă secole cu asimilarea de asemenea emigranți. Dincolo de alte motive mai mult sau mai puțin tâmpe, Anglia a ieșit din UE și de teamă sau silă tocmai față de membri săraci și frustrați ai estului european, de suprasaturația cu noi ariviști plini de tare autoritarist-comuniste, de teama ipocriziei și invidiei, a lipsei de smerenie și de flexibilitate caracteristice „noului val” care eram chiar noi.

Cum sugeram deja, după șocurile debuturilor, indienii și africanii, ba chiar și chinezii, deja se învățaseră a o lua lent de jos înspre susuri, a trudi cu râvnă și totodată cu o discreție care să nu oripileze băștinașul vestic. Neștiind deloc de atare procese ale adaptării, repetând erori vechi, mulți dintre rudele, regionalii și conaționalii noștri s-au împrăștiat prin lume plini de pretențiile și ifosele de-acasă, reținându-și nasul prin slava cerului, țintind la agonisit cât mai ușor și iute. Ascunsele atitudini de cuceritori insidioși, profitori sau venali, adică mentalitățile de prădători, iată ce i-au speriat în ultimele decenii pe occidentali. Cât despre nu foarte puținii estici care fie au căzut în sclavaj, fie s-au dedat la infracționalități barbare, aceste ambe categorii au șocat rău pe contemporanii vestici.

Ei bine, noi care „nu ne vindem țara”, nici cultura, cutumele, modele și religia, nu putem permite ca toate cele-ale noastre să fie afectate de competiție, de „piața liberă” a acelorași domenii, iată că tot avantajele strict financiare (de obținut prin integrarea completă în spațiul Schengen) ne conving pân-la urmă. Deci sloganul „nu ne vindem” nu era numai tâmp (cum fu dintotdeauna), dar nici sincer nu era. Era minciuna-n spatele căreia stătea destul de viril spiritul disperat și hrăpăreț al autohtonului, ca și invidia sau dorința de-a nu vedea pe nimeni altcineva prosperând primprejur. Pentru banul cel evident chiar ne-am vândut constant (vezi francizele aparent autohtone, dar mai ales multinaționalele și concernurile internaționale, care ne exportă, revând sau ne construiesc orice și-oricum vor mușchii lor, vezi afacerile proprii, adică „naționale”, cu tunuri, delapidări și impozite evitate prin externalizarea sau umflarea de conturi în paradisuri fiscale). Iar acum tot de dragul banilor vom admite cote de refugiați (mă rog, pentru moment doar reținerea sau reprimirea și oferirea de azil tranzienților); așadar tot/iarăși ne vindem!

La noi, ce e „da” (și bine) se lălăie, se amână. Ce e „nu” (și răuț), mai devreme sau mai târziu precis o să fie. Dar diversificarea țării, a statului și a națiunii prin integrare de alterități umane, culturale, mentalitare și religioase este (și era) oricum inevitabilă. Trecutu-i trecut, viitorul e deja prezent. Occidentul e demult divers și mixt, în plan regional și intern, și totuși toate țările și națiile respective n-au fost (cum prostește se tem românii) spulberate. Bine sau prost, orice străin care-și dorește integrarea și propria bunăstare se aculturează, adică învață, vorbește și se comportă măcar în chip public și civic după canonaele sau standardele mai vechi sau mai noi ale localnicilor autohtoni. Franța nu e mai puțin franțuzească și nici Germania mai puțin neamță cu o grozăvenie de străini și mai multe rase trăitoare întrânsele. Numai esticii, nombriliști speriați de originea și complexul inferiorității, narcisiști îngrijorați de propria fragilitate (drept e: constant contrată propagandistic de superiorități, excelențe și unicități fantazate), se tem că țărișoara așa cum o apucaseră, limba maternă pe care-o asumaseră, tradițiile și comportamentele fixate-n fibrele primei copilării și prin urmare a întregii vieți sufletești, se vor evapora și vor dispărea de pe lume.

Numai esticii se tem pentru ei și ereditatea lor sufletească, totuși abandonând destul de ușor idioțenia acestei temeri (și-a ipohondriei sufletești) atunci când înșiși pruncii lor se emancipează, devin ceva diferit, se-nrudesc cu inși de-alte rase, culturi, religii, nații. În frunte cu românii, balcanicii și bulgarii, esticii admit „diferența” și mixarea doar atunci când ele intervin în viața propriilor copii, fapt care iar dovedește cât de inconsistente sunt credințele, certitudinile, principiile și fanteziile pe care ni le facem (și până eșuăm, încercăm să le impunem urmașilor) cu privire la conținut și formă identitară, cu privire la ceea ce chiar contează, ne caracterizează, ne face/desface.

Ne-am născut într-o cultură îngrămădită rău. (Atențiune-atențiune: prin „cultură” înțeleg aici fondul spiritual al majorității populaționale, realul antropogenic și performativ, nicidecum performanțele individualiste și contribuțiile teoretice ale unor elitiști care n-au influențat cu nimic „sufletul național”.) Neavând alternativă, ce-am moștenit aia era, cu-atât am apucat a defila, a ne lăuda, de precarități, trecut rafistolat, sloganuri și sofisme obișnuindu-ne a fi mândri. Desigur, ce știam și cum eram conțineau o groază de prostii privitoare la „lume și viață”. Dar cum aveam a ne deștepta spontan sau măcar oportun, cum aveam a pune la-ndoială ce ne transmiseseră bieții bunici și părinți și-apoi toate școlile ideologizante? Chiar dacă Revoluția și Democrația au dat brusc peste noi, eram deja prea bocnă de tâmpenii „culturale”, educaționale, morale și imaginare, ba chiar ne-am făcut de rușine câteva decenii prin navigat pe ape nătângo-tulburi. Și am admis cam toate „noutățile” doar după mai multă sau mai puțină reținere, spaimă sau silă, refuz și reject; și mai ales numai după ce ne-au silit insistențele, condiționările sau impunerile internaționale.

Totuși, când a fost vorba de bani, de câștig, de compensație, tranzacționism și îmbogățire, desigur că repede ne-am dat peste orice cap, am uitat sau am renunțat cam la aproape orice. Am jubilat văzându-ne băieții și fetele plecând și muncind nu conta ce, pe oriunde. (Da, chiar și-n așazis seculara Turcie am întâlnit încă din anii ‘90 juni românași convertiți la islam de dragul integrării și sprijinului social, ca și fetițe fericite că aveau casă și masă, bașca hăinuțe pe poftă, în calitate de iubite, menajere, cameriste sau picolițe.) De dragul fericirii copilelor noastre nu ne-a mai deranjat că s-au măritat cu arabi, ba chiar am tăcut mâlc când musulmanii respectivi s-au adeverit cam tradiționaliști. Altminteri, câți ortodocși nu s-au scărpinat în ceafă auzind că alesul/aleasa propriilor progenituri sunt catolici sau protestanți, zicând mersi măcar că-s creștini; după cum mulți socri erau triști la nuntă dat fiind că urmau să aibă nepoți de nicio religie, sau de vreun cult ateu ori nemaiauzit și bizar. Să fie ei fericiți… –  oftau respectivii, ca pe-o scuză vinovată în fața vecinilor și altor rude, totuși neatingând și conștiința faptului că toată lumea ar merita să fie fericită, nu doar clanul propriu și personal.

În țara asta, puținii care-au evoluat au făcut-o mai degrabă prin resemnare, doar datorită schimbărilor pe care le-au văzut în viața, activitatea și opera conjugală a urmașilor. Bunici retrași în străinătate ori doar navetând ca să-și dădăcească nepoții au devenit vrând/nevrând vectori particulari ai toleranței, acomodării, asimilării, multiculturalismului, așadar ai emancipării private în sens mental, cultural, lingvistic, sufletesc. Am zis „vrând/nevrând” deoarece nici nu prea aveau încotro, copiii și respectivii nepoți nepermițându-le să mai bâiguie mereu tot felul de comparații și văicăreli tipice nostalgicilor boșorogi din RO & diasporă. Desigur, pe unii inadaptarea și diferențele i-au acrit, blazat sau înrăit progresiv și pe alte meleaguri, poate pentru alte pretexte, totuși după chipul și asemănarea acririi, blazării și înrăirii care-au devenit oarecum naturale și tipice pentru dezamăgiții sau însingurații rămași acasă.

Altminteri, așadar, românul se schimbă sau simulează eficient transformarea doar în fața banilor. Doar nevoit, obligat/cumpărat și după ce-nghite noduri. Cam singurul caz fericit este cel în care poate ceda la propriul ego (format demult) și ideatism (asumat în condiții de egală ignoranță și plinătate de sine), iar asta cu condiția de a-și vedea măcar progenitura realizată și mulțumită – cu totul altundeva și altfel decât după geostaționarul model parental, carpato-danubiano-ponticău.

Pentru moment ne mai permitem un picuț jalnicul lux de a fi xenofobi. După șengănul-Schengen… o să ne obișnuim, o să ne treacă.

Personal, noi seniorii încă mai vibrăm sensibil la o declamațiune patriotic-sonoră, de-arhivă radio-TVR, tip Florin Piersic sau Adrian Pintea/1960-2000:  CE-ȚI  DORESC  EU,  ȚIE!…/  DUUULCE RRROMÂNIE!… Da’ credeți că peste 2ă decenii, pe nepoții noștri, auzind ceva gen: Tcee tziii… dolrescîî e-u tzii-ie… dul-tciie Luoma-ni-ie…, o să-i deranjeze? Mă tem că dincontră: peste 2ă decenii atare declamări exotice o să-i amuze onorabil, apreciabil. Nu vedeți că româna pronunțată spontan, a scumpilor fii și nepoți, se modifică chiar sub ochii noștri? Din moment ce acești fii/nepoți deja citesc împiedicat și vorbesc sacadat, explică-n termeni, standardizări și formule traduse din engleză într-o română inexistentă, de lemn și de baltă, au uitat total de diacritice, accentuează cuvintele când viceversa când aiurea, ba chiar și pe vocale le-nghit ori le pronunță strângând din dinți și șuierând prin buzițe, la capitolul sensibilitate ei înșiși emoționându-se curent doar prin emoticoane, în curând naturalmente vor comunica preponderent în limbaje neobabilonice. De nu chiar în glosolalii de rusalii, adică ininteligibile trecuților care suntem, însă sfinte naivelor, paralelelor, artificialelor viitoruri.

[*]  https://www.contributors.ro/schengenul-gluma-civilizatia-spuma/