Jon FOSSE – Discursul de la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură 2023

Limbajul tăcerii 

 

Când eram în gimnaziu, s-a întâmplat neașteptat. Profesorul mi-a cerut să citesc cu voce tare. Și din senin am fost cuprins de o frică bruscă ce m-a copleșit. Parcă am dispărut în frică și aceasta mi-ar fi luat locul. M-am ridicat și am fugit din sala de clasă.
Am observat ochii larg deschiși ai elevilor și ai profesorului care m-au urmărit în timp ce ieșeam din clasă.
După aceea, am încercat să-mi justific comportamentul ciudat spunând că trebuia să ies la toaletă. Puteam vedea pe fețele celor care mă ascultau că nu mă credeau. Și probabil au crezut că am înnebunit, da, că eram pe cale să-mi pierd mințile. 

Foto: Håkon Mosvold Larsen / NTB

Această teamă de a citi cu voce tare m-a urmărit. Cu trecerea timpului, mi-am găsit curajul să le cer profesorilor să fiu scutit de obligația de a citi cu voce tare, deoarece îmi era atât de frică de asta; unii m-au crezut și nu mi-au mai cerut s-o fac, alții au crezut că într-un fel sau altul încercam să-i trag pe sfoară.
Din această experiență, am învățat ceva important despre oameni.
Am învățat multe alte lucruri.
Da, foarte probabil și ceva ce îmi permite să stau aici astăzi și să citesc cu voce tare publicului. Și de data aceasta, aproape fără teamă.
Ce am învățat?
Într-un fel, a fost ca și cum frica mi-ar fi luat limba, iar eu, ca să spun așa, trebuia să o iau înapoi. Și dacă era să fac asta, nu putea fi în condițiile impuse de alții, ci în condițiile mele.
Am început să scriu propriile mele texte, poezii scurte, povestiri.
Și am descoperit că acestea mi-au dat un sentiment de siguranță, mi-au dat opusul fricii. Într-un fel, am găsit un loc în interiorul meu care era doar al meu și din acel loc puteam scrie ceva ce era doar al meu. 

Acum, cam cincizeci de ani mai târziu, încă stau și scriu – și scriu tot din acest loc secret din interiorul meu, un loc despre care, sincer, nu știu mult mai multe decât că există.
Poetul norvegian Olav H. Hauge a scris un poem în care compară actul scrierii cu modul de a fi al unui copil care construiește colibe de frunze în pădure, se târăște în ele, aprinde lumânări, stând și simțindu-se în siguranță în serile de toamnă învăluite în întuneric.
Cred că această imagine redă bine modul în care trăiesc și eu actul scrierii. Acum – și acum cincizeci de ani. 

Și am învățat mai multe, am învățat că, cel puțin pentru mine, este o mare diferență între limba vorbită și cea scrisă sau între limba vorbită și cea literară.
Deseori, limba vorbită este comunicarea monologală a unui mesaj, cum că ceva ar trebui să fie așa ori așa, sau este comunicarea retorică a unui mesaj de convingere sau de încredințare.
Limbajul literar nu este niciodată așa – acesta nu informează. Limbajul literar este mai degrabă sens decât comunicare, are o existență proprie. 

Și în acest sens, există un contrast evident între scrierea bună și diversele feluri de predici, indiferent că predica este religioasă sau politică sau de altă natură. 

Prin frica de a citi cu voce tare am pătruns, ca să zic așa, în singurătatea care este viața unui scriitor – și am rămas acolo de atunci. 

Am scris multă proză și teatru. Iar teatrul se distinge într-adevăr prin faptul că este o vorbire scrisă, în care dialogul, conversația sau deseori încercarea de a vorbi și ce monolog se mai găsește în el, alcătuiesc întotdeauna o lume plăsmuită, fac parte din ceva ce nu informează, ci au o ființă proprie care există. 

Iar când vine vorba de proză, Mihail Bahtin are dreptate când susține că modul de exprimare, însuși actul de a spune, poartă două voci în el.
Ca să simplificăm puțin: există vocea celui care vorbește, care scrie și vocea celui despre care se vorbește. Acestea deseori alunecă una în alta în așa fel încât nu este cu putință să spunem a cui este vocea.
Pur și simplu devine o voce dublă scrisă – și aceasta, desigur, este parte a universului scris, a logicii acestuia.
Fiecare lucrare pe care am scris-o își are, ca să zic așa, propriul univers fictiv, propria sa lume. O lume care este nouă în fiecare piesă, în fiecare roman.

Dar și un poem bun, pentru că am scris și multă poezie, este propriul său univers – se referă mai ales la sine. Și atunci acela care îl citește poate pătrunde în universul care este acest poem – da, seamănă mai degrabă cu un fel de comuniune decât cu o comunicare.
De fapt, aceasta s-ar putea spune despre tot ce am scris.

Un lucru este sigur, nu am scris niciodată ca să mă exprim, cum se spune, ci mai degrabă pentru a scăpa de mine însumi.

Că am ajuns să fiu dramaturg – da, ce pot spune despre asta?
Am scris romane și poezie și nu doream să scriu teatru, dar cu timpul am făcut-o deoarece – în cadrul unei inițiative finanțate din fonduri publice de a scrie mai mult teatru norvegian – mi s-a oferit ceea ce era pentru mine, un autor sărac, o mare sumă de bani ca să scriu scena de deschidere a unei piese și am ajuns să scriu o piesă întreagă, prima mea piesă și încă cea mai des jucată,
Cineva are să vină.

Prima oară când am scris o piesă de teatru a ajuns să fie cea mai mare surpriză din toată viața mea de scriitor.
Pentru că atât în proză, cât și în poezie am încercat să scriu ceea ce de obicei nu se poate spune cu cuvintele limbii vorbite obișnuite. Da, exact. Am încercat să exprim ceea ce nu poate fi spus, aceasta fiind și motivarea cu care mi s-a acordat Premiul Nobel.
Cel mai important lucru din viață nu poate fi spus, doar scris, ca să parafrazăm cuvintele celebre ale lui Jacques Derrida.
Așa că încerc să dau cuvinte vorbirii tăcute.
Și când scriam teatru, puteam folosi vorbirea tăcută, tăcerea, într-un mod cu totul altul decât în proză și poezie. Tot ce trebuia să fac a fost să scriu cuvântul pauză și vorbirea tăcută era acolo.
Iar în teatrul meu cuvântul pauză este fără îndoială cel mai important și cel mai folosit cuvânt – pauză lungă, pauză scurtă sau doar pauză.
Aceste pauze pot cuprinde atât de multe sau atât de puține. Pot cuprinde faptul că ceva nu poate fi spus, că ceva nu vrea să fie spus, sau că este cel mai bine spus prin a nu spune nimic.
Totuși, sunt destul de sigur că ceea ce vorbește cel mai puternic prin pauze este tăcerea.

În proza mea, poate că toate repetițiile au o funcție similară cu cea a pauzelor din teatrul meu. Sau poate așa le gândesc eu, că, în timp ce în piesele de teatru există o vorbire tăcută, în romane, în spatele limbajului scris există un limbaj al tăcerii, iar dacă vreau să scriu literatură bună, trebuie să fie exprimat și acest limbaj al tăcerii, de exemplu, în Septologie, acest limbaj al tăcerii, ca să folosesc câteva exemple simple și concrete, este cel care spune că se prea poate ca primul Asle și celălalt Asle să fie una și aceeași persoană și ca întregul roman lung, care are în jur de 1200 de pagini, să fie, poate, doar o expresie scrisă a unui prezent prelungit.

Însă o spunere tăcută, sau o limbă a tăcerii, vorbește mai ales din totalitatea unei opere. Fie că este vorba de un roman, de o piesă de teatru sau de un spectacol de teatru, nu părțile însele sunt importante, ci întregul, care trebuie să existe și în fiecare detaliu – sau poate că pot cuteza să vorbesc despre spiritul întregului, un spirit care, într-un fel, vorbește atât de aproape, cât și de departe.
Și ce auzi atunci, dacă asculți destul de atent?
Auzi tăcerea.
Și așa cum s-a spus, doar în tăcere poți auzi vocea lui Dumnezeu.

Poate.

Acum, revenind pe pământ, vreau să menționez altceva ce am primit de la scrisul pentru teatru.
Scrisul este o meserie singuratică, așa cum spuneam, și singurătatea este bună – atât timp cât drumul înapoi către ceilalți rămâne deschis, ca să citez un alt poem al lui Olav H. Hauge.
Și ceea ce m-a captivat prima dată când am văzut pe scenă ceva ce am scris eu, da, a fost exact opusul singurătății, a fost comuniunea, da, crearea artei prin împărtășirea artei – asta mi-a dăruit un puternic sentiment de fericire și siguranță.
Această experiență m-a urmărit de atunci și cred că a jucat un rol în faptul că nu doar am persistat, cu sufletul liniștit, ci am simțit un fel de fericire chiar și prin spectacolele slabe realizate după piesele mele.

Teatrul este într-adevăr un uriaș act de ascultare – un regizor trebuie, sau cel puțin ar trebui, să asculte textul, așa cum actorii îl ascultă și se ascultă unii pe alții și pe regizor, și așa cum publicul ascultă întregul spectacol.

Iar pentru mine actul scrisului este ascultare: când scriu, nu mă pregătesc niciodată, nu plănuiesc nimic, înaintez ascultând.
De aceea, dacă ar fi să folosesc o metaforă pentru actul de a scrie, trebuie să fie cea a ascultării.
În acest sens, scrisul amintește aproape firesc de muzică. Și la un moment dat, în adolescență, am trecut mai mult sau mai puțin direct de la interesul doar pentru muzică la scris. De fapt, am încetat cu totul să mai cânt muzică și să ascult muzică, și am început să scriu, iar în scrisul meu am încercat să redau ceva din ceea ce am trăit atunci când am cântat. Așa am făcut atunci – și așa fac acum.

Un alt lucru, puțin poate straniu, este că atunci când scriu, la un moment dat am întotdeauna sentimentul că textul a fost deja scris, că acesta există undeva, nu în mine, și că trebuie doar să-l notez înainte ca textul să dispară.
Uneori o pot face fără să schimb ceva, alteori trebuie să găsesc textul rescriindu-l, editându-l, și încerc cu grijă să scot la iveală textul care a fost deja scris.

Iar eu, care nu voiam să scriu teatru, am ajuns să fac doar asta vreo cincisprezece ani.
Și piesele pe care le-am scris au fost chiar jucate, da, în decursul timpului, au fost o mulțime de spectacole în multe țări.
Nici acum nu înțeleg asta.
Viața nu este de înțeles.
Tot așa nu pot să înțeleg că acum stau aici, încercând să spun câteva cuvinte, mai mult sau mai puțin cu sens, despre ce înseamnă scrisul, în contextul primirii Premiului Nobel pentru Literatură.
Și faptul că mi s-a acordat premiul are, din câte înțeleg, de-a face atât cu teatrul meu, cât și cu proza mea.

După ce am scris aproape numai piese de teatru timp de mulți ani, dintr-o dată mi s-a părut că e destul, da, mai mult decât destul, și am decis să nu mai scriu teatru.
Dar scrisul a devenit un obicei, unul fără de care nu reușesc să trăiesc – poate că, cu cuvintele lui Marguerite Duras, se poate numi o boală –, de aceea am decis să mă întorc acolo unde a început totul, să scriu proză și câte-un poem, așa cum făcusem timp de mai mult sau mai puțin un deceniu înainte de debutul meu ca dramaturg.

Asta am făcut în ultimii zece, cincisprezece ani. Când am început să scriu din nou proză mai intens, nu eram sigur dacă mai puteam să o fac. Am scris mai întâi Trilogie – iar când mi s-a decernat Premiul pentru Literatură al Consiliului Nordic pentru acel roman, am trăit-o ca pe o uriașă confirmare că aveam ceva de oferit și ca prozator.
Apoi am scris Septologie.
Și în timpul scrierii acelui roman, am trăit unele dintre cele mai fericite momente ale mele ca scriitor, de exemplu când Asle îl găsește pe celălalt Asle întins în zăpadă și astfel îi salvează viața. Sau finalul, când primul Asle, personajul principal, pornește în ultima sa călătorie cu barca, o veche barcă de pescuit, cu Åsleik, cel mai bun și singurul său prieten, pentru a sărbători Crăciunul alături de sora lui Åsleik.
Nu aveam de gând să scriu un roman lung, dar romanul s-a scris singur, ca să spun așa, și a devenit un roman lung, și am scris multe părți într-o curgere atât de lină încât totul a fost bine de îndată.
Și cred că în aceste momente sunt cel mai aproape de ceea ce se poate numi fericire.
Întreaga Septologie poartă în ea amintiri din mai multe dintre celelalte scrieri ale mele, însă sunt văzute într-o altă lumină. Faptul că nu există niciun punct în întregul roman nu este o născocire. Așa am scris romanul, într-un singur șiroi, o singură mișcare care nu a cerut niciun punct.

Odată am spus într-un interviu că scrisul este un fel de rugăciune. Și m-am rușinat când am văzut aceste cuvinte tipărite. Dar mai târziu am citit, oarecum mângâietor, că Franz Kafka spusese același lucru. Deci poate că – totuși? 

Primele mele cărți au primit recenzii destul de slabe, și am decis să nu ascult criticii, trebuia doar să am încredere în mine, da, să rămân la scrisul meu. Și dacă n-aș fi făcut așa, da, atunci m-aș fi oprit din scris după ce a apărut romanul meu de debut, Raudt, svart („Roșu, negru”) în urmă cu patruzeci de ani.
Mai târziu am primit în mare parte recenzii bune și chiar am început să primesc premii – și atunci m-am gândit că e important să continui cu aceeași logică, dacă nu am ascultat criticile proaste, să nu las nici succesul să mă influențeze, să mă țin tare de-ale mele, să merg mai departe cu-ale mele.
Și cred că asta am reușit să fac și chiar cred că voi continua să fac asta chiar și după ce am primit Premiul Nobel.

Când s-a anunțat că am primit Premiul Nobel pentru Literatură, am primit o mulțime de e-mailuri și urări și bineînțeles că am fost foarte bucuros, majoritatea urărilor au fost simple și vesele, dar unii au scris că strigau de bucurie, alții că au fost emoționați până la lacrimi. Asta m-a mișcat cu adevărat.
Sunt multe sinucideri în ceea ce am scris. Mai multe decât aș vrea să-mi amintesc. Mi-a fost teamă că poate am contribuit în acest fel la legitimarea sinuciderii. De aceea, m-au mișcat mai mult decât orice aceia care mi-au scris sincer că scrierile mele le-au salvat pur și simplu viața.
Într-un fel, am știut întotdeauna că scrisul poate salva vieți, poate chiar a salvat și viața mea.
Iar dacă și scrisul meu poate ajuta la salvarea vieții altora, atunci nimic nu m-ar face mai fericit.

 

Mulțumesc Academiei Suedeze că mi-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură.

Și mulțumesc lui Dumnezeu.

 

© THE NOBEL FOUNDATION 2023

 

Versiune în limba română realizată de Annamária Amik după traducerea în limba engleză semnată de May-Brit Akerholt.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *