Jon Fosse – „Numele celălalt”

Fără punct si fără paragrafe, lectura din Numele celălalt si din Septologia lui Fosse
poate părea deazarmantă, însă pe măsură ce intră în text, cititorul îsi dă seama că
acesta curge firesc și că, pur simplu, scriitura nu cere niciun punct. De aceea, nu poate
fi considerat un simplu manifest exhibiționist împotriva punctului sau a paragrafului, ci
un text care s-a cerut, organic, să fie scris în acest fel.

Numele celălalt prezintă un personaj (personajul-autor) ce are curajul să se dezvăluie,
vulnerabilizându-se, dar nu în sensul auto-compătimirii sau al vreunei psihologizări
excesive, ci într-un sens religios-metafizic, cum puţini scriitori au curajul să o facă. Un
personaj ce poate părea rece, dar care devine foarte apropiat de cititor prin capacitatea
de a fi autentic, nu în sensul postmodern al culturii obligaţiei de a fi autentic 1 , ci prin
acceptarea şi dezvăluirea propriilor vulnerabilităţi.

Primul volum din Septologie (Numele celălalt) se întinde pe o perioadă de o zi.
Naratorul, Asle, este un pictor în vârstă și singuratic care locuiește într-un mic sat de pe
coasta de sud-vest a Norvegiei. Soția lui, Ales, a murit demult. Are relații sociale
apropiate doar cu trei persoane: vecinul său, Asleik, galeristul său, Beyer, care
locuiește în Bjorgvin, şi celălalt Asle, care este și el pictor și care locuiește tot în
Bjorgvin. Luni seara, naratorul este cuprins brusc de gândul că tizul lui s-ar putea să nu
fie bine şi regretă că a condus prin Bjorgvin fără să se oprească pe la el. Noaptea
târziu, decide să conducă din nou spre Bjorgvin. Își găsește prietenul întins pe stradă, în
zăpadă, inconștient. Îl duce la spital și își petrece noaptea într-un hotel. A doua zi, se
întoarce acasă cu câinele prietenului său, celălalt Asle.
Tema centrală a volmului este salvarea, salvarea personajuiui de către sine – prezentat
în lectură ca un personaj distinct-, dar şi salvarea sa de către Dumnezeu. Cu alte
cuvinte, pictorul decadent este salvat de pictorul abstinent (versiuni ale aceleiaşi
persoane), dar salvarea nu ar fi fost posibilă fără ajutorul divinităţii, invocate şi asumate
explicit. 

Ideea divinităţii, prezentă sub forma Dumnezeului creştin, este folosită constant, inclusiv
multiplele referiri la concepţia despre pictură a personajului având legătură toate cu
ideea de lumină şi divinitate. Marele avantaj este că nicio clipă nu se creează senzaţia
de presiune, de exces, de prozelitism. Pentru că afirmarea activă a orientării religioase
poate crea o presiune nedorită pe cititor.
De remarcat este, de asemenea, fidelitatea personajului faţă de un fel de ars poetica în
pictură. Imaginele vizuale, pe care Asle le acumulează, devin obsesii şi nu scapă de ele
până nu sunt redate într-o formă de manifestare artistică, în cazul de faţă, în tablourile
sale.
Pe parcursul celor 350 de pagini, care surprind doar 24 de ore, se revine constant şi
simbolic, la una dintre picturile sale favorite, "Crucea Sfântului Andrei". Repetitiv,
artistul-povestitor stă în fața picturii sale finale, două linii care se intersectează, una

maro și cealaltă violet. Aparenta banalitate a cotidianului se deschide, astfel, prin
semnificaţiile acestui tablou, pentru a descoperi adâncimi ale păcatului și ale iubirii.
Pentru a descoperi întunericul și lumina, mai ales când distincţia dintre cele două nu
este aşa de netă, iar întunericul devine un întuneric luminos.
(…) mă gândesc că înainte să mă culc, să mă uit puţin la tabloul la care lucrez
momentan, la cel cu cele două linii care se intersectează, şi mă gândesc să trag
draperiile, cum mi-e obiceiul, dar e atât de întuneric deja, încât pot la fel de bine să mă
uit la tablou pe întuneric fără să trag draperiile, cum mi-e obiceiul, poate e un obicei
ciudat să-mi privesc mereu tablourile pe întuneric, nu pe lumină,  ba chiar uneori mai şi
pictez pe întuneric, fiindcă pe întuneric tablourile se schimbă, pe de-o parte, culorile
dispar, dar, pe de altă parte, devin mai distincte, pe întuneric se vede şi acel întuneric
luminos, pe care încerc mereu să-l surprind în tablourile mele, cu cât e mai întuneric, cu
atât e mai puternică lumina care răzbate, insesizabilă, dintr-un tablou, lumina poate
emana din atât de multe culori şi nuanţe, dar cel mai adesea apare din cele închise, cel
mai des din negru (…) nu înţeleg cum, fiindcă Dumnezeu trăieşte în întuneric,
Dumnezeu însuşi este întuneric şi acest întuneric, întunericul lui Dumnezeu, acest
nimic, tocamai acest nimic luminează (…) dacă e un tablou reuşit, atunci există ceva ca
un întuneric luminos, fie în tablou, fie emanând dinspre tablou, da, aşa e, îmi zic, şi în
absenţa acestei lumini, tabloul e pur şi simplu ratat (…) aşă că aprind lumina şi iau un
tub de vopsea neagră şi o pensulă şi pictez Crucea Sfântului Andrei, în colţul din
dreapta jos al ramei (…) "
Nu este o lectură pentru cei care caută naraţiune densă sau livresc. Este o lectură
cu zero componentă livrescă şi cu sută la sută stil. Un stil ce pare să dea seamă
mai degrabă de o compoziţie muzicală, decât de una literară: cu pauze mari,
urmate de accelerări intense. Autorul nu are nevoie de livresc, pentru că se
regăseşte foarte bine în universul literar propriu, în care, dacă este dispus,
cititorul poate şi el intra.

După cum a spus însuşi autorul, în discursul de la decernarea Premiului Nobel 2 ,
Numele celălalt, ca de altfel întreaga lui scriitură, se vrea a fi o literatură escapistă, care
nu produce comunicare, ci comuniune; o comuniune între autor şi cititor, ce devine
posibilă prin dispoziţia cititorului de a intra în universul oferit, de a accepta regulile
complicitare, necesare pentru a putea primi acest "limbaj al tăcerii" propus de scriitor.
"Și ce auzi atunci, dacă asculți destul de atent? Auzi tăcerea. Și așa cum s-a spus, doar
în tăcere poți auzi vocea lui Dumnezeu." (Jon Fosse, 2023)

Tags:

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *