Scrisoare către Dionisie M. Pippidi cu descrierea activității de la Paris și Lyon și o confesiune privind aprecierea și recunoștința pe care P. Alexandrescu i le purta ([Lyon,] 18 martie 1967)
sâmbătă, 18 martie 1967
Stimate Domnule Profesor,
Vă scriu chiar din sala bibliotecii Reinach, unde m-am instalat începând de astăzi. am așteptat acest moment pentru a vă scrie în detaliu programul meu în Franța. Nici acum nu am toate datele, dar totuși mi se pare că văd mai clar decât în primele zile pariziene. Am sosit luni la 8 ¼ dimineața la Paris, unde m-am simțit imediat bine. Probabil că primul séjour din 1963 a lăsat o impresie așa de puternică asupra mea încât de data aceasta parcă eram un vechi parizian.
Și totuși nu m-am așteptat să găsesc un asemenea Paris: toate bulevardele sunt desfundate deoarece se întreprind nenumărate construcții. Totul e un șantier în special pentru noile linii de metrou și pentru degajările subterane pentru automobile (parking și drumuri).
După-masă la 5 mi-am pus în program seminarul la L. Robert[1], unde am pățit ceva f. rușinos. M-am așteptat ca acest seminar să se desfășoare dacă nu într-un amfiteatru, cel puțin într-o sală suficient de mare ca să mă pot pierde în mulțimea studenților. Nespusă a fost însă surpriza mea când, deschizând ușa la salle 4, am intrat în acea cămăruță pe care o știți, unde se găseau vreo 7-8 persoane în jurul unei mese. Atunci, cuprins de un groaznic acces de timiditate, am ieșit, și-am șters-o fără a mă mai uita în urmă. Nu m-am mai dus la celelalte seminarii. Dar totuși va trebui să mă duc la Robert atunci când voi reveni la Paris.
Fapt este că la Paris nu am avut prea mult ce face și am așteptat nerăbdător momentul plecării la Lyon. E drept că am lucrat un timp la Devambez[2], dar biblioteca Luvrului e mică – au aceleași lucruri ca și noi, dacă nu chiar mai puține – iar Parisul nu e deloc prielnic pentru treabă.
Aici la Lyon am fost extraordinar de bine primit de Metzger[3] și mă simt bine, ca acasă. Sunt oameni extrem de drăguți și s-au agitat mult pentru mine. Azi încep lucrul la bibliotecă și vreau să nu mă mișc de aici cât voi putea sta. În principiu cred că nu voi putea rămâne mai multe de 2 săptămâni. Prelungirea vizei mele românești nu o văd realizabilă. În orice caz sper ca ultima săptămână să o împart între Paris și Strasbourg de unde voi lua trenul către țară. E puțin, dar totuși acest séjour francez mi-a spălat parcă o bună parte din necazurile mele. Faptul că sunt aici vi-l datorez integral D-voastră. Evident prin aceea că ați plănuit și realizat această bursă a mea. Dar consider că faptul însuși de a fi aici nu ca bursier, ci ca cercetător vi-l datorez D-voastră. Profit de această ocazie pe care o așteptam de mult, de a pune pe hârtie anumite gânduri care nu pot fi exprimate, pe care cel puțin eu nu le pot exprima prin viu grai. Încă din 1948, din anul I de facultate, când veneam la cursurile D-voastră, am căutat și mi-am făcut un scop din aceasta, de a mă apropia de D-voastră. Din timiditate – am pățit de altfel în acea vreme de multe ori același lucru ca lunea trecută la seminarul lui Robert – nu am reușit să „vă cuceresc” decât într-un timp lung. Dar mereu am avut ca exemplu persoana D-voastră, iar dacă nu am reușit decât parțial asta nu se datorește firii și posibilităților mele. Prietenia mea cu D-voastră – dacă îmi permiteți să o numesc astfel – este unul dintre cele mai prețioase lucruri pe care le am.
Vă rog să nu-mi luați în nume de rău această mică confesiune, dar cred că în acest moment în care o fac ea nu poate să vă mai pară suspectă. De aceea am îndrăznit să vă scriu așa.
Sărutări de mâini D-nei Pippidi[4] și complimente lui Andrei[5].
Al D-voastră,
Petruț
Descriere foto: În sala de mese de la Histria, în 1972, Dionisie Pippidi, primul de pe banca din stânga, și Petre Alexandrescu, ultimul de pe aceeași bancă
[1] Louis Robert (n. 1904 – d. 1985), istoric, epigrafist şi arheolog francez cu o prodigioasă activitate ştiinţifică în multiple domenii, dar cu precădere în ceea ce priveşte istoria Asiei Mici, profesor la École Pratique des Hautes Études şi la Collège de France.
[2] Pierre Devambez (n. 1902 – d. 1980), arheolog şi istoric al artei francez, specialist în sculptura greacă arhaică şi clasică, conservator şef şi mai apoi director al Departamentului de antichităţi greco‑romane de la Muzeul Luvru, membru al Académie des inscriptions et belles-lettres şi preşedinte al comisiei internaţionale pentru seria Corpus Vasorum Antiquorum.
[3] Henri Metzger. (n. 1912 – d. 2007), arheolog şi istoric de artă francez, specialist în ceramică attică, profesor la Universitatea din Lyon şi director al Institutului francez de arheologie din Istanbul între 1975 şi 1980,
[4] Liliana Pippidi, născută Iorga (n. 1910 – d. 1985), fiica lui Nicolae Iorga, cu care Dionisie M. Pippidi se căsătorise în 1943.
[5] Andrei Pippidi (n. 1948), istoric român, specialist al istoriei culturale a spațiului balcanic și a Țărilor Române în Evul Mediu târziu și epoca modernă.
