Într-un final, copilăria mi s-a stins din ochi.
M-am scufundat în tăcere, adormire incertă
sau amnezie totală din care n-au știut să spună
dacă aveam să mă mai trezesc vreodată.
În clipa în care au adus vorba serios
despre ieșirea sufletului din trup,
m-a cuprins ca un sărut
orbirea subită, acaparatoare.
Cum voiau să spun adio trupului,
capodopera de far pentru luminița dinăuntru?
Cum fericirea se codea, mai dispărea, mai apărea
eu mereu am așteptat cu sufletul la gură,
luminița brusc căzând, apoi din nou lampa luminând.
Dacă suferința era o bucată compactă,
bucuria îmi scăpa printre degete
ca nisipul din clepsidră, egoist și benevol.
Nu te teme, a spus Vocea.
Se întoarce bucuria, totuși vine,
ca un copil așteptat de atâta vreme
vine Crivățul, chiar el,
să-ți spargă chipul înghețat –
ca să iasă ca apa din țărână
un surâs.
