Eliberată de freamătul omenesc, marea se încredinţează propriei singurătăţi: pescăruşii zboară mereu spre larg, în vreme ce tumultul de valuri este , de acum înainte, singurul glas pe care îl mai primeşte cerul, ca pe un semn al trecerii.
Eliberată de freamătul omenesc, marea se întoarce spre sine şi se contenplă în întreaga ei nedomesticită nemărginire: ea singură nu poate cunoaşte odihna uitării, de vreme ce nu cunoaşte timp, ci doar eternitatea de unde ce curge spre ţărm, cu exactitatea de metronom al vieţilor noastre.
Eliberată de freamătul omenesc, marea se deschide spre a deveni leagănul acelei iubiri ce refuză amnezia vieţii terestre: din succesiunea de valuri dragostea de dincolo de moarte închipuie edificiul unui trecut părelnic, de parcă lichidul ar urca în aerul tremurător, asemeni unei lacrimi încremenite în faţa ochilor treziţi de dor.
Eliberată de freamătul omenesc, marea îi adăposteşte, în solitudinea ei neîmblâzită, pe cei care, aşteptând, întâmpină propria lor moarte ca pe o stingere de amurg: aici, unde nimic altceva nu se mai distinge în afară de atingerea de aripi a albatroşilor, domeniul dragostei se colorează în crepuscul şi se aşterne ca un cer de vise, dăruind împăcarea pe care dimineţile aspre o refuză, neîndurătoare.
Eliberată de freamătul omenesc, marea dezvăluie, cu temeritate de vuiet, ceea de frivolitatea ascunde privirii mediocre: zbaterea ei este zbaterea inimii ce nu acceptă moartea, zbaterea ei este zbaterea inimii care nu se poate împăca cu absenţa, zbaterea ei este zbaterea inimii care nu încetează să caute odihna de larg a topirii, ca pe o mistuire de sine.
Eliberată de freamătul omenesc, marea se goleşte, printr-o asceză lichidă, de veştmintele verii, spre a se abandona toamnei de imprecizie melancolică: departe de arşita copleşitoare a lui august,dar străină de încremenirea de plumb a iernii, un interludiu de introspecţie şi de visare îi este îngăduit, ca o punte între evuri, vegheată de soarele ce se cufundă în ape cu lentoarea unei ultime îmbrăţişări.
Eliberată de freamătul omenesc, marea îngăduie paşilor discreţi şi delicaţi să se înscrie pe nisipul plajelor sale : de o parte şi de alta a graniţei de ape, cei vii şi cei morţi păşesc împreună, iar inimile lor bat, în fine, la unison, în ritmul pe care numai valurile îl dictează, inscrutabile şi neliniştite.
Eliberată de freamătul omenesc, marea ridică spre cer vocile celor care nu mai sunt, spre a fi una cu mişcarea pescăruşilor: moartea este suspendată şi un singur cer se arcuieşte, asemeni unei bolţi de cleştar,acordând iubirii nu uitarea, nu împăcarea, ci energia de adânc a mişcării de dor.
Eliberată de freamătul omenesc, marea toamnei şi a stingerii ne este casă: în marginile ei reînvaţăm, surâzând, gesturile copilăriei şi pe ţărmurile ei contemplăm propriile noastre umbre, ca pe nişte zmee ce zboară peste unde, cu majestarea melancolică a suflului depărtărilor.
Eliberată de freamătul omenesc, marea devine fotografia timpului care a fost: în rama ei suntem împreună, iar privirile noastre nu mai caută, de vreme ce fiinţele noastre s-au regăsit, în unitatea lor niciodată pierdută.
Şi astfel timpul se întoarce spre noi, ca un val din larg , izbindu-ne cu spuma lui de clipe – dorul devine aşteptarea stingerii, iar paşii noştri se desenează, modest, pe ţărm, la fel cum de demult, atât de demult, alţi paşi se înscriau pe nisip, cu promisiunea iubirii. Şi respiraţia noastră este respiraţie de valuri,căci trupurile noastre trecătoare au devenit una cu marea, în fine eliberate spre dragostea de dincolo de moarte.
