Cifrele…

–  zice-se – nu mint. În fapt, etimologic nici nu au cum  căci ne raportăm la cuvântul arab çafar, însemnând gol, adică zero, apoi totul până la 9, aspect sugerat și în Coran. Vidul nu poate fi decât… onest. Lucrurile se schimbă însă radical prin formarea numerelor, instrumente utile în interpretarea și deformarea realității după cum ne învață Cicero; numerus nu mai înseamnă instrumentul de apreciere sau depreciere căci „lucrurile nu se judecă după număr (numero), ci după valoare (pondere).”  Dar cine decide „valoarea”? Evident învingătorul și cel din spatele său. În  context devine afectiv emoțională parșivitatea desfășurării războaielor, în condițiile intoxicării (mai rău decât chimic…) cu inepții de genul „drepturile omului”, „populație civilă”, etc., ticăloșia propagandistică augmentându-se grație mijloacelor mediatice. 

Știm, deja din sursă Testamentară, despre uciderea unui număr foarte exact de prunci, act menit să-i incrimineze pe dușmani; e însă cam greu de imaginat o măsurătoare exactă într-o zonă în care primul recensământ consemnat a fost făcut de răii romani, determinând în fapt un episod esențial în Nașterea nou Testamentară. O posibilă numărătoare lucidă arată că numărul „victimelor nevinovate” (altă sintagmă stupidă, căci victima presupune tocmai nevinovăție, dovadă că n-am auzit încă de victime… vinovate) ar fi presupus o fecunditate scandaloasă, presupus posibilă totuși dacă ne gândim la accentul pus în scrierile zonei pe împlinirea numerică a familiei.  

  Un împărat roman, desigur ticălos, ordonă uciderea unui număr iarăși foarte exact, de câteva mii (6, pe surse…), de oameni – desigur nevinovați, fie și pentru că erau în bună măsură creștini – într-un stadion, victimele fiind femei, copii și bătrâni. Aici povestea cu exactitatea numerică s-ar verifica în măsura în care stadionul avea un număr precis de locuri, dar pică deoarece nu știm dacă locația era plină și, mai ales pentru că pe stadioane nu aveau acces copiii, iar femeile în mică măsură. 

La bombardamentele nucleare din Japonia continuă primatul factorului numeric, deși aici apare deja și impactul noii tehnologii; cele două bombardamente stau cumva între necesitatea politică  și… umanism; adică: nu se putea încheia altfel războiul, pe de o parte, iar pe de alta, se crâcnește pe ici. pe colo despre efectele sinistre de care însă nu era nimeni vinovat, oamenii de știință bifând o epocală realizare, iar politicienii o victorie strălucitoare  precum explozia. Din totdeauna cățeluși ascultători precum rasele create, insularii au bombardat Dresda, evident tot din umanism… belicos. Problema e că și unii și alții erau în tabăra învinșilor, așa că japonezii pot să-și ceară scuze în continuare, după cum germanii, când își comemorează și azi morții de o noapte (30 de mii, sau 40, sau nici …20), sunt neonaziști (cel puțin).

Lucrurile se mai schimbă în timp, iar ticăloșia nu mai e doar numerică, ci efectiv tehnologizată; nu știm câți vietnamezi au fost prăjiți cu napalm dar fotografia cu copilul în fugă, ars de produsul chimic, a generat un premiu Pulitzer (precis au ars și alții, dar treaba lor…). Un lucru a (re)devenit limpede: singurul relevant e învingătorul care, cum se zice, ia totul, adică și minciuna și adevărul, căci, vorba lui Lucanus „pentru mulți războiul e o sursă de câștig”. Investiția trebuie recuperată, după cum avertizează subtil și indirect Cicero (politician și el): „banii prea mulți constituie sursa de întreținere a războiului”.  

Între timp apare și conceptul de „victime colaterale”, rebuturi nenumerice  ale bombardamentelor experimentale sau eronate; ca atare (in)umanitatea e afectată emoțional nu de numărul victimelor, ci de tipul de armă utilizat. Se adeverește  clasicul  „Armele sunt ațâțate de arme” (Plinius Iunior). 

Deci: nu mint nici cifrele, nici numerele, doar cei care jonglează cu ele, indiferent cine ar fi ieri, azi, mâine… unici deținători ai adevărului.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *