… și viceversa

Marii actori își împlinesc menirea (aproape) divină indiferent de etate. Îl dau ca exemplu recent pe Victor Rebengiuc: „Regele moare” dar interpretarea  e ex tempore. Mediocritățile însă intră în politică, indiferent de naționalitate, religie, continent, după ce au generat  westernuri, seriale și alte producții oarecare din retrospectiva talentului. Se poate însă și invers: politicieni care nu se mulțumesc cu rolul de lider, simțind parcă o chemare a muzelor. Modelul suprem este desigur Nero. 

Imaginea imperatorului transmisă posterității este evident falsă, distorsionată din motive asupra cărora nu mă opresc. Plăcerea cu care recita în public este totuși a unui individ iubitor al literaturii, al culturii pe care a sponsorizat-o cu sume imense. Că  își dorea mereu să fie lăudat și premiat la concursuri e iarăși un fenomen de înțeles căci spunea  Cicero „nu am cunoscut încă nici un poet care să nu se considere cel mai capabil”. Dară-mi-te un politician… Că mințea sau nu ca poet și recitator (de greci mai ales) iarăși nu e relevant căci o spune Horatius „poeților le e permis să și mintă”.  Cum stau lucrurile în domeniu o probează acordarea premiului Nobel pentru literatură – în 1953 cu generozitate și recunoștință – lui Winston Churchill … Revenind la imperatorul Romei să mai subliniem faptul că apucăturile abominabile care i se pun în cârcă nu au nimic cu dorința de a fi un artist adulat. Ticăloșia și talentul nu se exclud, mai mult chiar, s-ar putea să fie adesea complementare în anumite interpretări. În fond rămâne valabilă aserțiunea totus mundus histrionem agit, adică o întreagă lume îl mișcă pe actor, iar lumea „e cum e și ca dânsa suntem noi” zice Poetul. 

Revenind la prima categorie, cea a mediocrilor aplaudați în sfera parșivă a politicului,  la care o alăturăm și pe cea neroniană, adică viceversa, ne putem întreba totuși cine crede în cele două categorii de interpreți??? Răspunsul e simplu: ei înșiși de vreme ce ultimele cuvinte ale împăratului, actor și model, au fost „Ah, ce artist piere odată cu mine!”.

Cazul rămâne unul deosebit până și prin teatralitatea gestului sinucigaș: înjunghiere nu în abdomen, nu în piept ci în gât. Indiferent însă de categoria în discuție, actor politizat, politician histrionic, sentimentul mizericordiei trebuie să fie total absent după cum ne învață genialul Il Prologo al lui Leoncavallo: Le lacrime che noi versiam son false. În concluzie, indiferent care rol iese definitiv din scenă  non allarmatevi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *