Iudeu genial…

trebuie considerat Iosephus Flavius. Indiferent de reproșurile care i-au fost aduse în primul rând de ai lui, Iosephus, prin tot ce a întreprins a probat faptul că pentru Patrie e mai bine să te străduiești să faci ceva decât să mori. 

I s-a reproșat că a ocolit sinuciderea, când era clar că romanii au învins, în favoarea predării. Și-a făcut datoria față de Țară luptând până la ultimul luptător supraviețuitor care a fost el însuși. Desigur e bine să știi cui i te predai, iar Iosephus a avut geniala intuiție de a observa că romanii apreciază valorile și  onestitatea, fapt pe care îl va sublinia cu decență în scrierile sale. Ca prizonier de război a avut parte de doi ani de sclavie în care însă și-a probat calitățile intelectuale și diplomatice, fiind eliberat și apreciat la justa valoare cu atât mai mult cu cât în Imperiu, la Roma, nu contau naționalitatea și religia ci intelectul. 

Și astfel, nu întâmplător, Flavius devine negociator al Romei, desigur pentru pace, în numele lui Titus, viitorul imperator. Faptul că Iudeea va deveni o prosperă provincie romană și nu deșert i se datorează și lui Iosephus Flavius. Desigur comentarii absolut inutile se pot face și azi, se poate „vorbi”, mai ales că evenimentele contemporane sunt din păcate propice datului din gură. Greu de spus dacă azi există un Iosephus care să negocieze pentru pace; depinde însă cu cine. 

Că a avut patru soții, consecutiv desigur,  a reprezentat și o adaptare a iudeo-romanului la posibilitățile oferite de dreptul roman prin divorț. Unul dintre fii a ajuns demnitar roman. 

Și ca să înțelegem ce înseamnă geniul diplomatic, să amintim că pentru serviciile aduse Statului, i s-a înălțat o statuie la Roma. Și să adăugăm că ai lui    l-au considerat trădător, mai apoi privindu-l cu oarecare suspiciune dar conștienți că fără scrierile lui  nu s-ar mai ști multe despre Țara Sfântă. De adăugat că a murit la Roma într-o vilă rezidențială primită de la Statul Roman, nu pentru „trădări”, ci pentru serviciile aduse Păcii Romane. 

Ceea ce e de reținut de la iudeul Iosephus Flavius, printre multe altele și de către foarte mulți, adică și non iudei,  e că a muri pentru Patrie devine inutil când ai conștiința faptului că ai luptat cu cel destinat să conducă lumea. În asta aș spune că Iosephus i-a surclasat în înțelepciune chiar pe cuceritorii romani care credeau, până la un moment dat,  că „plăcut și înălțător e să mori pentru Patrie”. 

Respectul roman pentru supușii iudei s-a vădit și mai târziu: Constantinus îi persecutase pe evrei, cum îi ședea bine deja unui creștin, dar Iulianus (Apostata) pentru a dezminți profeția creștină despre  năruirea definitivă a Templului, – relatează Ammianus Marcellinus – „se gândea să restaureze cu cheltuieli oricât de mari, templul de la Ierusalim, clădire monumentală altădată”. Din păcate două incendii consecutive au dus la abandonarea proiectului început deja și așteptat cu ardoare de iudei. Dacă adăugăm și moartea prematură a lui Iulianus, e limpede că zeii nu mai țineau cu păgânii, fiind retrași undeva departe. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *