Despre dignitas…

am mai scris explicativ, deci nu revin. Există totuși o formă pe care nu am abordat-o; aflăm de la scriitori consacrați (Sallustius, Cicero et alii ) despre importanța definitorie a lui dignitas populi (Romani în cazul lor), adică demnitatea poporului. Suprema crimă nu era cea de lezare a majestății vreunui conducător, ci atunci când demnitatea poporului violabatur, era profanată, violată adică. Din afară sau dinlăuntru. 

Nu trebuie să fii nici un soi de –olog (politolog, gnoseolog, antropolog, et caeteri), „de investigații” nici atât, ca să constați că problema demnității naționale scârțâie de un timp încoace. Sau poate mai demult. Nu circulăm în spațiul de liberă … circulație a fostului Imperiu, transoceanic nici atât, dar suntem „cuminți”  până la obediență penibilă cu cei care în fapt ne violează demnitatea, însă nu pierdem nici o ocazie să le facem totuși pe plac criticându-ne vecinii care de mult au obținut ceea ce noi NU. Marile împliniri se arată a fi de domeniul unui viitor strălucitor dar  incert pentru care ne exprimăm entuziasmul și mulțumirea de pe acum… 

Evident s-ar putea și invers.

„N-a existat nimeni încă ale cărui virtuți să nu fie umbrite de vecinătatea vreunui defect.  Conducătorul trebuie să fie cel pe care l-au dat pacea și adopțiunea, și voința divină înduplecată în fine de rugămințile pământenilor. 

Condiția de muritor este supusă răsturnărilor: din prosperitate se nasc nenorociri, prosperitatea se naște din nenorociri. Sămânța și a unora și a altora e ascunsă și de cele mai multe ori cauzele binelui și ale răului au aparență înșelătoare. 

Adopțiunea (alegerea conducătorului, adică) a avut loc nu în dormitor, ci în templu, nu în fața patului nupțial… iar astfel se pun temeliile  nu ale servituții noastre ci ale libertății,  ale salvării și ale securității noastre. 

Este în natura aștrilor ca, atunci când răsar unele mai puternice, cele mai mici și slabe, să fie întunecate. Chiar  fiind mai mari însă, nu înjosesc pe nimeni: fiecare își păstrează autoritatea.

Părintele, cu  autoritatea lui, cu înțelepciune și bună credință, a asigurat securitate drumurilor, a deschis porturile, a redat pământului drumurile, țărmului marea, mării țărmurile și a stabilit asemenea legături comerciale între diferite popoare încât parcă produsele dintr-un anumit loc par a fi  produse în toate părțile. 

Recoltele nu putrezesc în hambare ca niște prăzi de război în ciuda protestelor zadarnice. Fiscul cumpără într-adevăr tot ceea ce vedem că el cumpără.  Națiunea îngâmfată și arogantă, se fălește că până și poporul învingător era hrănit tot de ea, de corăbiile ei…  Noi am restituit însă bogățiile: a primit grânele pe care ni le trimisese și recoltele exportate au fost transportate înapoi.

Cu câtă plăcere  vedem liniștea și calmul din jurul vistieriei, așa cum era înainte de delatori.”

Ar mai fi câteva de citat selectiv – așa cum am făcut-o –  despre  modul în care se păstrează demnitatea națională inviolabilă, cum au făcut-o Romanii de la care însă în afara mirabilei rostiri pare să nu se fi moștenit altele definitorii. Până la urmă (e vorba de Traianus Nerva în Panegiricul scris de Plinius cel Tânăr) demnitatea poporului o dau conducătorii. Evident dacă sunt digni  și detestă  violul.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *