Impresie
Am găsit în ultimul volum din Border Trilogy – “Cities of the Plain” o replică în care mi s-a părut că primesc răspunsul la acea deschidere spirituală, dar profund umană pe care Cormac McCarthy o trimite ca o provocare nu atât înțelegerii cât acceptării pentru că există momente când adevăruri se dezvalue fără menajamentul gândirii și ne permite să alegem: “Every man’s death is a standing in for every other. And since death comes to all there is no way to abate the fear of it except to love that man who stands for us.”… Într-o traducere onestă moartea unui om ar reprezenta (substitui) moartea celuilalt (a altuia) și cum moartea vine pentru toți, nu am avea cum să atenuăm frica de ea decât acceptând iubirea pentru aceluia care stă pentru noi toți… Și onestitatea se oprește aici în contextul relativ al comunicării pentru că ceea ce se întâmplă în cărțile lui Cormac McCarthy este o radiografică imagine a lumii; ceea ce vedem este ca zâmbetul Monalisei, fermecător și elusiv.
Timpul (limitat istoric de “tinerețea” noii lumi), spațiul (sud-vestul Americii; Texas, New Mexico, Arizona…) și destine pe muchie de cuțit, violența – nu atât ca mod de viață cât o unică șansă de a păși în viață, de a întra în sau ieși din – fiind gestul unei confirmări cam așa ca respirația fără de care n-am putea fi, este elementul pe fondul căruia Cormac McCarthy alcătuiește o lume intens viabilă în care “bunul, răul și urâtul” transmit încredere și nesiguranță în egală măsură, dar mai ales, există sub semnul proxim al destinului.
Gândirea artistică a prozatorului american pentru care expunerea directă are valoarea sugestiei, a controlului emoțional, a penetrării adevărurilor ascunse în formularea frazei subordonează înțelegerea, întră în atmosfera scrierii cu sentimentul că asupra a ceea ce se întamplă se simte veghea predestinării:
”They smelled like what they were, wild animals. He held the horse’s face against his chest and he could feel along his inner thighs the blood pumping through the arteries and he could smell fear and he cupped his hand over the horse’s eyes and stroked them and he did not stop talking the horse at all, speaking în a steady voice and telling it all that he imtended to do and cupping the animal eyes and stroking the terror out.”… un “hoarse whisperer” și “all the pretty horses” într-o comuniune pe care McCarthy ne-o “traduce” cu intensitatea aceea speculativă pe care numai cuvântul “bine temperat” o poate face și nu-i decât John Grady Cole, cowboy-ul de 17 ani de sub șoapta căruia caii sălbatici se supun.
Am început să-l citesc pe McCarthy, despre care auzisem ocazional, după ce am cumpărat de la Chapters (o superlibrărie canadiană) romanul” No Country for Old Men” numai pentru că m-a alarmat cumva titlul acesta eliminatoriu – ca să zic așa – neobișnuit pentru America așa cum o știam toți ori credeam că o știm… Și dintr-odată sunt invitată la o lectură deloc ușoară, deloc obișnuită pentru că subiectul și originalitatea expunerii converg într-o scriere majoră la care reacția ar fi o curiozitate aspră către niște momente umane deplorabile, dar și o incursiune intelectuală int-un “atelier” creațional în care te poți apropia de un talent puternic, autentic.
Traversând o viață suficient de lungă – s-a născut în 1933 în Rhode Island- ca să își poată verifica înțelegerea și mai ales capacitatea de a selecta ce vrea să înțeleagă, Cormac McCarthy se identifica sudist nu numai pentru că a crescut și s-a format în Tennessee, Texas și New Mexico ci și pentru că ceea ce scrie îl fixează definitiv în “peisajul” specific lumii de frontieră (cu Mexicul), o urmărește atent încercând să o deruleze în contextul schimbărilor care se ivesc când lumea pare a se extinde într-o absurdă configurare a spațiului “intrat la apă”.
O Saga a sudului încheiată cu “No Country for Old Men” se deschide cu “Blood Meridian” (1985) a cărei acțiune este de fapt un poem epic al violenței și al disperării în cucerirea vestului – la mijlocul secolului al 19-lea – urmat de Border Trilogy (1992-98): “All the Pretty Horses”, “The Crossing” și “Cities of the Plain”, dramatice confruntări ale aceluiaș vest, dar o sută de ani mai târziu în anii’50 ai secolului 20 marcați de o epocă în mișcarea unor modoficări radicale venite via a două razboaie mondiale (in 30 de ani!) și a unor revoluții care au cutrenurat civilizația așa cum se știa și care îl trimite pe Cormac McCarthy – ca scriitor – în zona superioară a prozei în compania lui Faulkner, Melville ori Joyce.
Kids, John Grady Cole, Billy Parham și poate mai als Boyd Parham sunt eroii frontierei, au între 14 si 17 ani, copii încă am zice astăzi, bărbați atunci, cu tați abia veniți de pe un front despre care nu știu mare lucru, dar sunt surprinși de schimbarea lor așa ca o înstrăinare ne-la-locul ei, cresc repede și responsabili prin acel gest firesc al necesarului, preiau gesturile maturirtății ca și cum ar fi știut ce este aia, rulează o existența pe “frontieră”… și nu este vorba de linia aceeea care îi desparte simbolic de Mexic ci de cu totul alta, necunoscută, negândită, intuită doar ca niște presentimente ale schimbărilor care provoacă în egală măsură teamă și curiozitate; se întră într-o istorie nouă, se trece cumva un Rubicon al noului care împinge vechiul în afară.
Dar cum tinerii lui McCarthy nu sunt un Caulfield, rebeliosul adolescent al lui Salinger în deriva vârstei ca mai toți eroii anilor ’50, fie că sunt “On the Road” cu Kerouac, “Rebel(s) Without a Couse” undeva la “East of Eden” cu Steinbeck ori puși în fața unor căderi finale în acel fabulos “Yoknapatawpha county” către care ne trimite Faulkner; căutările lor, confuziile vârstei penduleaz între neliniștea nedeterminată și poate facila chemare a aventurii într-o lume despre care cred că știu cateceva și care, de fapt, se conturează sub semnul întrebării.
“He crossed the small valley and rode west into the mountains. He’d no way to know how long he’d been în that country but for all he’d seen of it good or ill which he pondered as he rode he knew that he no longer feared whatever he might find there.”… astfel… Cormac McCarthy concepe crossing-ul lui Billy Parham (The Crossing” al doilea român al Trilogiei Frontierei) metaforic, subtilitate poetică pe care o transformă într-o poveste de viață desfăsurată sub semnul unui destin ca o rană deschisă.
Dar sigur omul nu este niciodată o poveste ușor descifratbilă.
Billy traiește o aventură care fascinează și înspăimântă în egală măsură, traversărea de aici-acolo a lupoaicei rănite are gestica majoră a mutației acum-atunci chemari neidentificate, dar mortal definitive.
Întoarcerea este numai un gest cu o concluzie “to nowhere”
“The house was empty…He stood there. His hands reached about în the air and finally he took hold of the bedpost and gripped it for support…He looked at it all and he fell to his knees on the floor and sobbed into his hands.”… pentru un moment… altfel… panta rei!
Tinerii se vor maturiza, se vor reașeza în spațiul cunoscut cu excepția lui Boyd a cărui inteligență și, poate chiar mai mult, intuiție a adevărului care ne compune nu-l ajută să se includă și rămâne definitiv în paginile din “The Crossing” și în inima lui Billy așa ca o durere iremediabilă, fiecare pas, fiecare gest indiferent cât de familiar ar părea se va înscrie într-o permanentă încercare de a supraviețui, nu literalmente, ci doar de a învăța să știe.
“Nu știu multă vreme”, zice McCarthy în ultimul român al Trilogiei, “Cities of the Plain” în care John Grady și Billy se întâlnesc firec, un cordon ombilical al noului îi conectează și îi desparte în acelaș timp: răul lumii îl elimină pe John Grady iar disperata căutare a lui Billy de a înțelege și de a accepta ce aduce si ce distruge avalanșa noul îl izolează, îl arunca in “sadle” și revelația finală este o traversare parcă recapitulativă sub semnul definitoriu al convingerii: “Something knows, and cannot be fled nor hid from” (Ceva știe și nu se poate fugi ori ascude de acest Ceva…
Cineva?
