Mă gândesc la tristețe ca la un munte de sare –
cum sap în el cu unghiile mici, mici,
cum limba mea îi înmoaie fiecare cristal.
La fluturii albi, la Death Valley,
la Miriam Makeba în timp ce întinde
mormane de rufe.
Gătesc și calc și respir –
ai impresia că o fac odată cu tine.
Nu știi, nu știi, nu știi: întotdeauna
noaptea va sta între noi,
întotdeauna mâna mea se va așeza
deasupra pieptului tău. E 3 a.m.,
refuz să cad în capcană –
cine doarme, are timp mai puțin de trăit.
Clipesc, îmi închipui că se sparge o cană,
că mă rănesc asamblând cioburi.
Că dimineața vine peste noi mai devreme,
că ne găsește cu capetele plecate,
asemenea celor de miei foarte tineri,
din care sângele nu se îndură să plece.
