„O viață de om…

nu valorează nimic,  dar nimic nu valorează cât o viață de om” afirma în secolul trecut un francez celebru. Observând drepturile omului european, deci și pe cele ale concetățenilor noștri, constatăm fără dubiu că prima parte a aserțiunii francezului se verifică pe deplin. O criminalitate variată, deșănțată, încurajată și implicit ocrotită probează că într-adevăr viața unui semen eliminat violent nu valorează nimic. Un motiv deplin pentru infectarea emoțională.  Esențială este probarea ingenuității criminalului dacă se poate prin incriminarea organelor de ordine ale Statului. Cercetarea începe ostentativ cu verificarea polițiștilor și jandarmilor puși într-o situație voit contradictorie: dacă au luat măsuri au fost abuzivi, dacă nu – de ce nu le-au luat?  Imbecilitatea ticăloșită a mediei asociată cu gargara omniscienților psihologi  de serviciu la canal, contribuie din plin la succesul criminalilor și la defăimarea organelor de ordine; nu a celor superioare,  nu o dată în cârdășie în ograda făptuitorului, cu tăticul și mămica beizadelei criminale. 

În principiu (dar cine are nevoie de principii?) se pretinde că dreptul modern european e tributar celui clasic roman. Părinții care își violează sau își ucid copiii trebuie condamnați pornind de la principiul clasic  „Copilului i se acordă suprema diligență”. A nu pedepsi înseamnă a face o nedreptate: „Se pedepsește pentru a nu se face o nedreptate”. Evident, abundă nedreptățile… Un părinte ucigaș vrea (sau simulează…) să se sinucidă: și de ce să nu o facă? O mobilizare epică până la dramatică îl salvează așa că după eliberare poate procrea din nou (sau chiar în penitenciar) spre a avea pe cine hăcui în continuare. 

Tot în ceea ce privește criminalii, esențială e situarea socială și implicit posibilitatea de a stipendia juriștii în drum către pensiile speciale. Se ajunge în situația în care lipsa de scrupule face astfel încât „Păcatului îi adaugă alt păcat cel care îi aplică  culpei sale justificarea apărării legale”. Cum altfel să ne explicăm faptul că beizadele criminale se lăfăiesc  peste hotare sau aici în țară sfidează cu tupeu. Greu de crezut că vor fi repatriați,  mai curând le pleacă și părinții. Dintre variile tipuri de criminali se remarcă plenar consumatorii de droguri și alcool, prezentați ca și cum societatea i-ar obliga să-și bea caracterul și mințile sau să intre în delir. Spunea cineva odinioară că bețivii își pierd prima dată caracterul… dacă l-au avut vreodată; cert și drogații, indiferent de etate. Trebuie să acceptăm că uneori natura prin mecanismul societății generează deșeuri umane nereciclabile.

Ajungem  și la partea secundă a cugetării inițiale care se dovedește însă falsă: ba da, prețul unei vieți omenești e … o viață de om. Indiferent de aberația europeană  în care primează drepturile criminalului, rămâne interogația lui Cernîșevski Ce-i de făcut? Soluția clasică există tot conform dreptului roman: Crimina morte extinguuntur, Crimele se ispășesc prin moarte. Mai ales că în situații critice, criminale spre exemplu, cetățeanul revoltat cere „să se facă o dată ordine!”. Totul însă e să nu începi cu el, protestatarul.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *