Ei, nu chiar pretutindeni, adică nu luând cuvântul ăsta exclusiv pur și simplu, ca un os descărnat, făr-de sos metaforic sau ghilimele. „Pretutindeni” e ceva așa ceva… care e și nu e, totuși fără a-nceta să existe. Deci se fac angajări, sunt locuri libere, se caută mână de lucru… în câteva/unele de nu chiar toate felurile de instituții. De agenții, de-oportunități, situații, societăți, agenții (am zis deja), oficii. Și tot felul de teatre, arene, stabilimente, reședințe, sedii.
Și dacă tot am ajuns în asemenea hal (să nu zic așa de jos) încât să folosesc chiar și termenul de teatru, dar mai ales trebuind a asigura lumea că nu vreau deloc s-aduc vreo atingere colegului Mircea Morariu (care semnează o groază de texte pe care, pricepi ori nu de ce, nu le citește și nici comentează aproape nimeni), mă grăbesc și să epuizez domeniul acesta de minor interes, respectiv dezinteres major. Așadar și prin urmare, apropo de teatre mă refer desigur, în primul rând, la Teatrul Național. Adică la toate cele câteva numite ca atare și răspândite pe-ntregul teritoriu formal. După care vin firesc, în naturală coadă valorică, teatrele mai mărunte. (Teatrul Mic, Teatrul Foarte Mic… ce rară modestie, asumată numenal nu numai declarată nominal, parcă invitând sau provocând și altele, gen Teatrul Pitic, Mărunțel, Minuscul, Microscopic, Insesizabil, Invizibil, ca măcar ele să cultive atât de sfânta și marginalizata modestie de sine.) Deci teatrele județene, târgoviștene, comunale sau cătunale, cartieristice, piețale, stradale, trotuale, profesionale și desigur mai mult sau mai puțin amatoare, amatoristice, penibile, de șagă. Și nu numai. Despre acest „numai” final vorbi-vom ceva mai departe, pentru moment începând enumerarea cu privire doar la edificiile culturale deja sugerate sau chiar numite fățiș.
( 1 )
Se caută la toate teatrele, chiar și la Atheneul Român, la toate operele și sălile de concerte simfonice sau camerale din țară, ba chiar și pe stadioane ori în centrele și căminele culturale, se caută un prestator profesionist intitulat grimasseur. Adică ins ori insă care să apară în scenă și să contribuie efectiv la vidanjarea spațiului comun. Explic (e plină țara de necunoscători!): există spectatori, tot mai mulți în ultima vreme, care după finalul evenimentelor și reprezentațiilor rămân acolo ca niște nesimțiți, pur și simplu nemaivoind să iasă din sală. Unii fac pe statuia vivantă, că parcă așa de tare i-a impresionat șoul de i-a și înlemnit/împietrit. Alții întârzie doar să mai sporovăie-ntre ei, să bârfească, că de, e mai cald și frumos ca afară, mai ales de-i iarnă ori plouă furtunos. Le spui cu buna. Fac pe niznaiu. Ba și pe-obraznicii. Că cic-au plătit bilet, pe el scrie „de intrare” și nimic de ieșire. Vine fochistu, roagă frumos, până la urmă (că doar nu vreți s-aibe teatrul și-un angajat pe-un post numit candelabrier) stinge luminile. Dar ce să vezi (chiar și pe-ntuneric). Indivizii și cuplurile sau triourile perverse tac, însă se foiesc, puși pe ghidușii (nu mă siliți să vă spui de care natură), de parcă n-avem cinematografe, să fac-acolo ce fac acolo tinerii decând lumea. Deci așa s-a ajuns la concluzia că e musai trebuință de un specialist în evacuat sala, care-n cel mai rău caz, mai ales după 12 noaptea, să strige inclusiv că-i cutremur sau că vin teroriștii ca la Moscova, Paris, New York și oriunde altundeva, pentru ca să și reușească ce-i cere fișa postului nu alta. Dar pân-acolo, grimasseurul (probabil că-n scurtă vreme vom renunța la acest franțuzism snob, românizându-l inițial drept grimaser, iar apoi și mai și, ceva gen grimaslău/grimăsloaie) va năvăli pe scenă, va coborî chiar și-n arena sălii cu fotolii, costumat sau nu de toată groaza, dar cel puțin urlând și făcând cele mai cumplite și surprinzătoare grimase (= figuri din toți mușchii faciali, +/– mâini), așa încât, speriind la maxim, să strice tot cheful rebel al spectatorilor parazitari punându-i pe-obșteasca și preasănătoasa fugă. Sau, academic vorbind: vidanjare de sală.
( 2 )
Aflați că-n teatrele care prezintă actori ce vorbesc în timp real și acustic (în versuri sau proză, nu contează), la fel ca-n operele și pe scenele de vodevil numit modern operetă, nu mai există meseria de suffleur (rom.: suflior sau sufler). A nu se confunda cu gonfleur-ul (rom.: gonfler sau gonflău, care e individul de se plimbă pe orice plajă oferindu-se („vă umflu?”) ca să umfle, fie cu gura fie cu pompa, saltele sau colacii de plastic ai copiilor și damelor sau ale oricăror alți înotători dotați cu accesorii acvalo-flotante. Deci să revenim la actorii sau cântăreții care mai uită din texte (fie pe motiv de lene, fie de lapsus generat de beții recente ori de scandalurile de-acasă), sens în care funcționau la fix vechii sufleri. Actualmente, tre să știți, textele rectotone sau cântările corespunzătoare nu se mai dictează nici din fosă, nici nu se mai șoptesc de după cortină. Se citesc și rostesc comod, de la distanță, în microfonul aflat lângă inginerul de sunet sau lângă computerul dizainărului de lumini, efecte vizuale și scenice, așa încât artistul sau cântărețul le primește uaifai și le-aude perfect în cascuța lui vârâtă invizibil într-o ureche. Acest ex-sufler actual e zicător sau ciripitor înspre cască, fapt și pentru care se cheamă cascher. (Treptat, se va româniza termenul și mai abitir, ajungând la forma neaoșă de cascău.) Respectivul merită plătit aparte deoarece este util după cum urmează: (a) scutește pe-actor, respectiv pe soliștii și solistele de la operă, de umilința marelui efort de memorare, năduf care pe cei mai mulți îi chinuia și timora până-n pânzele albe ale unui stres gotic, gri-negru, de coșmar nocturn și insomnie, totodată (b) ușurând acum concentrarea și jocul scenic al artiștilor deserviți. Așa se face că actualmente toți actorii performează seară de seară, uneori chiar și-n două-trei reprize, alergând ca stripteuzele dintr-un cotlon în altul al metropolei, făcând distribuții și roluri diverse în îngrijorător de multe piese și piesulici. În consecință adunând bani cu ghiotura și-ntorcându-i prin dormitorul privat cu lopata, iar asta grație acestei infime minuni a tehnologiei care este căscuța auditivă umplută de buzele dictando ale atât de eficienților cascheri/cascăi.
Posturile de care vorbim pot oricând și-oriunde să apară, oficial se plătesc prost, totuși nu vă faceți iluzii. În teatre sau opere pilele, nepotismul sau nemușagul și amatlâcul domină de curg fluvial, aparent simplul giob (aviz tineretului: totuși tre să poți citi corect și fluent, bașca cu dicție flexibilă și-adaptabilă unor urechi capricios-diverse) îndatorând artiștii, din chestia asta adesea derivând împrieteniri și ciubucuri strict personale deloc de neglijat ci dincontră. De exemplu, cascherul-cascău nu odată devine escorta companion de intimă-ncredere al vreunei dive, dacă-i duduie drăguță a unui vedetar, așadar împreună alergând seară de seară printre opere, cluburi, teatre, moteluri, prin același oraș sau în turneie de amplă și incontrolabilă provincie. (De remarcat, silvuplé, c-aici nu se menționează absolut nimic despre cei 2-3 șoferi ai instituțiilor de cultură, intermediari și uneori actori ei înșiși de varii culise, care-și mână baniolele mai mult sau mai puțin elegante și microbuzul ori autocarul de turneu cu multă și discretă știință socială și antropologică, aplicată lucrativ sau cel puțin cu gheșeft subaltern.)
( 3 )
Tot în cultură și artă se caută piariști empirici (cândva, numiți „necalificați”). Adică indivizi de la sfertodocți înjos, cât maijos, cu școală cât maipuțină, dacă se poate fără niciuna, așadar cu grad de alfabetizare nr. 0. Care să nu facă piar (adică iar snob vorbind: PR, Public Relations) așa cum s-a apucat să se facă la noi pân-acum, și-anume imitând limba, literatura, terminologia, manualele, gestica, moda vesti și-aliura de prezentare care-ar putea fi adecvate numai și numai disciplinei și practicii de „relații publice” occidentale. Ci s-o facă în felul sau mai exact la nivelul de recepție, înțelegere și reprezentare ale maselor din România reală, populară, contemporană. Deci inși cât mai agramați, neștiutori de carte, gângavi și troglodiți, care să promoveze cultura, arta, valorile românești nicidecum prin texte sau recitări de fraze bombaste, îmbârligate, ininteligibile, savantlâcești. Ci în cuvinte puține și scurte, preferabil chiar onomatopeice, + gesturi și gesticulații sau scălâmbăieli spontane, afectiv autentice (imitația de emoticoane e binevenită), toate acestea cu adevărat impact social. Deci în fața fiecărei instituții culturale sau administrative din țară, atât în mediul urban cât și-n rural, primăriile vor angaja și menține-n post fix și modular-ambulant tot câte un măscărici/măscărice, câte-o arătare fie supersexi fie aschimodică, pantomimând și dansând pe manele și folclor TVR, astfel producând animația de care-i în stare pentru a atrage atenția lumii asupra oricăror alte probleme sociale cu aspect de cultură, mediu ambiental, familie, divertisment, interes și mobilizare civică. Deși nu știu precis, gândesc că poate s-a inventat și inserat meseria asta și pentru a da o șansă persoanelor lipsite de orice alte șanse (eventual cu handicap mediu, grav sau maxim, de oricare tip kineto-motric sau psihic), lucrul fiind nu numai foarte posibil ci chiar frumos din partea lor, demn de laude.
( 4 )
Profesia de dulă nu era la români, subspecia asta postmodernă fiind ocultată de aceea antică și dedemult, oficială și științifică, numită moașă. Dula asta nouță e totuși altceva, care deși habar n-are de nicio știință și practică medicală, e autoeducată în tot felul de ocultisme, filozofii New Age (niueigi), căcaturi cică șamanistice, plante și semințe de leac care nu se găsesc, dume astrologice și cartomanciste, vuduu, ștainărism bleg. Ei bine, de-acum e legală, ocupabilă și plătibilă atât din buget cât și din economii private. Și probabil că pe-acolo de unde-au dispărut în chip natural moașele empirice, ori au emigrat asistentele, sorele medicale și moașele de spital (ba chiar și celebrele „moașă-ta pe gheață”, de care nu mai pomenește azi nimeni), bune-s și astea. Am aflat curând despre-o asemenea naștere (de pe feisbuc puteți afla mai multe) efectuată în sufragerie, într-o piscină de plastic umplută cu apă. Având ca protagonistă o tânără mamă care și-a propus să n-aibă de-a face cu doctori, medicamente farmaceutice sau vacciunuri, urmând să-și crească pruncul exclusiv în cel mai natural, biodegradabil, ecologic și empiric, bașca primitiv mod cu putință. Ca asistență și sustenanță la această divin de mamiferică fătare, tânăra lăuză a avut parte de una bucată de-asemenea dulă speriată și stângace-n orice, plus un cor de trei cântărețe de mantre la fel de ignorante și care poate adecvat și poetic, poate doar sugestiv, se intitulau ursitoare.
( 5 )
De-acum ursitoarele nu mai sunt niște iluzii sau fantasme magice, mitice, ireale, valabile doar pentru țăranii proști de-altădată, ci niște pușlamale de fete care se-mbracă-n ceva cât mai senzual și semitransparent (drept dedesupt preferabil nimica), recită versuri din culegerile sau făcăturile unor folcloriști de la finele secolului 19-20, pun pe masă niște fleacuri de daruri plătite ca la Moș Crăciun tot de către părinți, urează niște banalități prin versificări rimate elementar, făcând și ele un ban pe la petrecerile de botez, moț tăiat, aniversare infantilă. Desigur, doar de dragul amuzării preastresaților de părinți și a șoului pentru gurăcască. Dar dacă tot s-a înmulțit și dispersat mai ales prin orașe, această activitate divertismentală nu merita să scape impozitării. Drept pentru care funcționarii publici s-au gândit că mai bine s-o omologheze, s-o facă din teatru rural imaginar (nu dispărut ci inexistent) un obicei și act profesional-artistic cu dever sau profit controlabil. Deci rețineți: orice elevă sau studentă care vrea să produc-un ciubuc, să-și mai afle o tovarășă-două, să-și asume numele, rolul, recuzita și textele de ursitoare, pe autorizația și chitanța de PFA caligrafiind chiar așa.
Despre influensări, ceate(u)ză video, artist video, ghemblăr onlain (ș.a.) nu zic nimic, fiindcă de astea știe deja oricine. În branșele respective deschiderile, ofertele, angajările și autoangajările (căci poți să n-ai nevoie de niciun șef, de nicio colaborare cu altcineva, de nicio firmă a altcuiva) sunt fără număr. Chestia de mai sus, cu acuratețea declarării în autorizația individuală (PFA) și a menționării la fisc a naturii veniturilor, rămâne. Dar din moment ce toate slujbele astea sunt preabine cunoscute, iar acest ultim pont chiar că-i futil, dispensabil (intrând în universala cuprindere a orișicărui bunsimț), mai bine spun și pun acest paragraf sub cifra 5 bis (rugând cititorul să subînțeleagă acest lucru). Sub cifra care urmează a prezentului index modest vârând altceva. Și-anume că:
( 6 )
În cadrul relativ vast al lucrătorilor angajați în ANAF/Garda Financiară, pe lângă postul, funcția și specializarea de „agent monetar” (evident, cel care urmărește fluxul și meandrele banului mai baban, preferabil concentrat în cupiuri bancnotare și transferuri planetare), se introduce de-cum și agentul măruntar. Însemnând pe insul/insa (mă rog, subofițerul/subofițereasa, inspectorul/inspecteuza) care se specializează în detectarea și recuperarea sumelor aflate sub forma de monedă. Adică a acelor milioane și miliarde de bănuți care ar răspunde cu drag la numele și apelul de 1 ban, 5 bani, 10 bani, 50 bani, doar că nu prea mai pot. Deoarece (mă explic:) aceste zeci și zeci de tone de metal feros, aliaj și masă brută reciclabilă sută-n sută, zac nimeni nu știe pe-unde. Iar asta pentru simplul fapt că nimeni nu le mai circulă, nu le mai pasează nimănui, nu le primește-napoi de la nimeni, respectivele moneduțe dormind și ruginind prin cotloanele dedesupturilor de pat/dulap/covor/frigider, prin crăpături de parchet, printre macadamurile drumurilor și aleilor, prin și pesub pământul din parcuri, scuauri, cotloane, grilaj de copaci, alte spații și spățișoare gri sau verzi. Dotați cu ochi de vultur și de pisică nocturnă (mai știi, poate și nasul ar putea intra-n acțiune), cu dreptul de a intra în apartamente și de-a scotoci manu propria întru identificarea și recuperarea fiecărui plevuț, cu detectoare de metal țiuind peste orice spații private și publice, noii agenți sau inspectori speciali trebuie să salveze de la pierdere toate aceste resurse azvârlite prostește (când nu părea cum e evident chiar acum) în volatila și inutila circulație de aparență sau formă.
(…) Personal, aș mai fi continuat lista cea demnă de analizat cu maxim interes. (Mai ales de către părinții care nu mai știu ce să mai sugereze copilașilor lor fără de giob la 30-45 de-ani, ori poate, mai știi minune, chiar de către aceștia din urmă. Mai ales că, moderni și plini de spliin oblomovist fiind, nu mai au nicio veche legătură cu frunze și câini, ba chiar nici cu oameni și șoareci, de-o generație–două-ncoace trecuți fiind la tăiere și pisare de iarbă-n pisici.) Dar mi s-a tot atras atenția că textele lungi umplu dragul de cititor cu greață ori silă sartriană, determinându-l după 1-2 pagini la abandon sau citire pe diagonala rapidă. Drept consecință tre să mă scurtez cât mai abitir, pentru-a deveni brusc simpatic lăsându-vă cu-n citat șmecheresc: astalavista & ailbi bec!
