Nu e corect să mă pronunț eu. Lucruri mărunte. Te rog frumos. Dimineața vreau să mă trezesc lângă tine, ai zis atunci. Acum e seară. Plouă de trei zile încontinuu. Insiști să fierbi apa pe ochiul mic de la aragaz. Fierbătorul, roșu și retro, l-ai luat din America, erai foarte tânăr. Fluieră și șuieră și împreună cu zgomotul de la prăjitorul care aruncă feliile de pâine direct pe podea, asigură fundalul sonor al dimineților sau serilor noastre. Citim câte un fragment din John Cheever, umorul din proza lui ne binedispune. Fierbătorul scoate un sunet prelung ca o locomotivă. Noi scoteam aburi când ne iubeam diminețile. Acum plouă și e ceață. Te rog frumos. Cuvintele astea m-au rănit și văd că le repeți cu o insistență năucitoare. Ce-ar spune Cheever despre noi?
Credit foto: Răzvan Lazăr
Terminasem liceul fără nicio mare iubire. Asta spune și nu spune ceva important despre mine. O fată ca oricare alta, nici frumoasă nici urâtă, nici deșteaptă nici proastă, nici călare nici pe jos. Mergeam la cinematograful din centru ca să văd filme de dragoste în speranța că o să se lipească și de mine ceva sex-appeal. Eram prea directă și prea băiețoasă și îmi doream să scap de aceste neajunsuri. Aveam să-mi fabric o identitate nouă, un ambalaj agreabil, o păpușă dulce și simpatică. Toate aceste pregătiri m-au condus către tine. Nu a fost nici rău nici bine. Asta îți doreai tu.
Fierbătorul fluieră prelung. Mă privești cu dispreț. Mi-ai zis ceva pe un ton dur. Mă uit la tine și nu recunosc mai nimic din omul de care mă îndrăgostisem cândva. Te rog frumos, ai mai înmuiat tonul. De ce să-l iau eu de pe aragaz? Ia-l tu. Cheever ar râde de noi. La începuturi eram ca-n filmul mut The Freshman cu Harold Clayton Lloyd. Scena în care Harold șterge cu cârpa oglinda plină de praf și o descoperă pe fată.
Mi-ai adus o cârpă să nu mă ard când ridic fierbătorul.
Cum pot să existe doi oameni într-unul? Ca Ianus cel cu două fețe faci tranziția de la bunătate la răutate. Era să mă ard cu fierbătorul tău, o vechitură adusă din America. Tot vorbești de călătoria aia de parcă a fost aventura vieții tale. Din ea a rămas un caiet cu amintiri – lectură plictisitoare – și fierătania asta care șuieră. Ceai sau cafea? Se fac aproape trei ani. Termenul limită al îndrăgostirii. Așa spune Frédéric Beigbeder, celălalt scriitor pe care-l citim împreună. Citeam în pat, acum în bucătărie. Abia aștept să vină luna octombrie când se împlinesc cei trei ani. Ziua va începe cu un bubuit groaznic și apoi totul se va desfășura, conform planului divin, cu o viteză amețitoare. Scuze peste scuze, haine înghesuite în geamantane, fierbătorul ăla oribil să-l iei cu tine. O să-mi beau cafeaua în oraș într-un loc cu geamuri mari să mă vadă lumea. Lamentabil, îmi zici. Te rog frumos, mai lasă-mă cu planurile tale. Îmi pun mâinile-n șold. Nu mi se potrivește dar vreau să dau dovadă că sunt stăpână pe mine, pe viața mea.
Apa s-a răcit. Pun iar fierbătorul pe aragaz de data asta pe ochiul mare. Pufnești. Ai privirea aia arogantă. Pe ochiul mic, pune-l pe ochiul mic. O să merg serile în oraș și o să mănânc singură la masa mea preferată din vitrină. Cu luminile ce vin de sus arăt ca o madonă sfioasă. Asta sunt eu dar ai ales să vezi altceva. Noroc cu Cheever care se bate cu Beigbeder: mai dă-le câteva luni în plus, hai nu te zgârci. În fine.
De ce dracu’ mai fierbem apă în fiecare seară? Supele instant nu-ți plac, ceaiul spui că-l bei doar când ești bolnav. Îmi vine să arunc cu o portocală în tine. Te rog frumos. De data asta, eu te rog frumos. Hai mai bine să ne gândim ce punem în bagaje. Bine, pe ochiul mic. Fierbătorul fluieră ca o haimana. Parcă ne sugerează să folosim apa pentru o cafea tare. Ai înnebunit? Cafea seara? Ca atunci când ne-am cumpărat o cabină de lux pe feribotul din Rethimno. Mergeam toată noaptea spre Atena. Am zis amândoi, ce naiba, hai să bem un cafe frappe grecesc înainte de culcare. Am rămas pe puntea de sus toată noaptea cu ochii la stele și cu tahicardie. Râdeam, ne sărutam. Acum ne luptăm pentru supremația ochiului mic sau a celui mare la aragazul ăsta amărât cumpărat gata defect de la un supermarket celebru pentru că nu mai aveam bani.
Te rog frumos. O să pleci într-o zi. Departe. De pe drum o să mă suni să-ți spun unde ți-am pus tricourile albe, m-ai rugat pe mine să ți le împăturesc. Îmi aduci aminte să verific aragazul când ies din casă. O să mă rogi frumos să am grijă de fierbătorul care fluieră, e o amintire dragă, ținerețea, călătoria în America. Nu o să-i găsești loc în bagaj. Din tonul vocii tale o să simt kilometri parcurși, frânele dese și praful serii așternut pe pantofi. Ar merge un ceai cald, vei zice, dar va trebui să te mulțumești cu un ceai rece instant din acelea care se găsesc la benzinăriile pe unde ai oprit. Un ceai rece fără poveste, o seară răcoroasă fără umorul lui Cheever.
Nu mai suport fericirea asta, un set de clișee deplorabile. Nu funcționează niciunul. Am ascuns fierbătorul în cămară. Era cazul să ne modernizăm și noi. Am comandat pe internet un fierbător cu afișaj electronic. Indică temperatura ideală pentru cappucino, cafea instant, ceai rooibos, ceai negru, ceai verde, are și un buton pentru preparat apa în care se dizolvă pulberile anti-gripale. Aparatul e silențios, în bucătărie e liniște, în povestirile lui Cheever nu prea se mai râde, America se simte trădată, tinerețea ta nu mai e la fel, dicuțiile au devenit extrem de plictisitoare, la radio sunt din ce în ce mai multe știri despre războaie și greve.
Se fac trei ani de când ne gândim că s-au făcut încă trei ani de când cei trei ani ai lui Frédéric Beigbeder s-au încheiat. Bagajele au fost făcute și refăcute de mai multe ori, pregătite pentru mai multe anotimpuri.
Am repus în funcțiune fierbătorul cel roșu, vechitura aia cu șarm, fluirătorul și suierătorul nostru de nădejde. E vară. Încă o vară pustiită de răutățile lumii. Pe fierbător l-am poreclit „Cheever”, în onoarea amicului nostru scriitor. Ne face diminețile și serile suportabile, cu umor și politețe. O politețe de tip britanic și un umor american old style. Șuieră și scoate un abur fin, ne invită să vorbim despre meteo în loc să ne spunem răutăți.
- Oare balenele se pot îneca?
- Doar atunci când sunt triste.
- Nu cred că Herman Melville s-a gândit la asta atunci când a scris Moby Dick, am zis eu.
- Te rog frumos.
- Ba eu te rog frumos.
- Dacă Cheever șuieră o dată scurt ai dreptate, dacă șuieră prelung atunci am dreptate eu.
Cheever tăcea deși se auzea apa cum fierbe. Ne-am uitat amândoi la el.
- Ehei bătrâne, America e departe, foarte departe. Erai tânăr când l-ai cumpărat dintr-un Dime & Nickel store. Și Cheever a fost tânăr.
M-ai privit nu-știu-cum, drept în ochi. După atâta vreme, privirea aia a ta a revenit. Mi-ai dat părul după ureche. Mi-ai șoptit ceva.
- Multe chestii mișto la Dime & Nickel, ai zis apoi.
- Mă rogi frumos?
