Dar mai întâi să vă iau cu ceva mai facil
Ca orice pedant sau plictisitor, aș putea începe cu o introducere de tip blablabla, adică banal sau elementar de introductiv (cel mult gimnazial ori liceal – căj de, mulți universitari actuali se adresează adulților precum ai povesti copiilor, sau cum ar vrea ei să le vorbească propriilor copilași ori soții, de i-ar asculta careva/vreodată/cumva). Dar vă scutesc. Copiați dvs. primul paragraf de la puzderie și nenorocire de multe alte scribăleli și compilații și imitații de tip „studii și cercetări academice” și veți vedea, cu minime pardonări sau schimbări de termeni, merge cvasi-oriunde, pentru presque orice. Ori vedeți că unii/alții rezumă în primul paragrafțel cam tot ce-au a zice, ca-n ziarele de șagă și bâlbă sau vâlvă, chiar nemeritând a mai lungi ei și-a mai citi voi careva orice rest. Așadar, întru deosebire, în cazul de față sunteți luați, deși un picuț mai ușor și treptat, totuși drept în piept.
Ideea fiind că, iată, astăzi toate se fac controlând și înregistrând, notând tot și informând, numărând și socotind absolut orice nimicuri. Lumea aplicațiilor electronice, microcipale, androidice ba chiar și prin nanosenzori senzoriali este în sensul acesta, se știe, imensă. Și totuși… iată că încă lipsesc o groază. De pildă aplicațiile privitoare la jocurile de copii.
Așadar, exact conform tipicului de ultimă modă într-ale textelor-studii foarte serioase, supranumite academice, avertizez cititorii că voi începe prin a spune câteceva despre jocurile copilărești, voi atinge aspecte foarte importante referitoare la (ceea ce iarăși cei mai savanți papițoi numesc) docimologie, apoi voi avansa cu niște aspecte și perspective mai diferite sau îndepărtate legate de sporturi. Pentru ca-n cele din urmă… să te ții.
(Și iarăși iată-mă: ne-ntrebat de nimeni, neobligat de vreun contract/ștat de plată, nerugat în genunchi, din pură generozitate absolută, mai dând o idee unor producători/proletari bineintenționați însă fără imaginație sau carismă. Măcar de și-ar spori ei portofoliul de lucru, numărul de angajați, producția, distribuția și deverul, săturând guri, făcând lume fericită, plătind impozit la stat, contribuind la propășirea nației, țării, continentului.)
Deci
Luați măcar atât de inocentul joc, competitiv însă haios și pașnic, al urinării la distanță și al urinării cu boltă. Un joc bio și totodată de gen (adică biogen), puținele fetițe practicându-l mai discret, în grup restrâns și exclusiv, băieții deasemenea văzându-și doar de gașca proprie. Doar din adolescență-ncolo se mai întâmplă să se petreacă și-n grupaj mixt. Despre prima formă („Distanță”) nu detaliez, rugând pe cei care n-au avut nici măcar atâta elementară libertate în familie și-n curtea din spatele școlii primare ca să-l practice, să facă un efort de imaginație specifică măcar acum, la adultețea sau bătrânețea mult preatardivă. Ori mai degrabă se se uite mai fără intruziune încruntată sau cenzurantă în viața propriilor nepoței, aflând așa despre ce-i vorba. Cât despre a 2-a probă („Boltă/Arc de Cerc”), fie și doar pentru cei care nu au bifat un asemenea joc amuzant pe lista propriilor cunoștințe și practici elementare, comunic în stil un pic ingineresc analitic.
Căci dacă prima formă (distanța pe linie dreaptă a jetului) se poate calcula cu pasul ori metrul, sau se poate aproxima suficient de bine după ochi, circumferința arcului de boltă (deci jocul nr. 2) e mai interesantă, mai complicată. Aici vorbim de înălțimea azvârlirii/țâșnirii jetului (dacă băieții strâng ciucurelul între două dește până ce pișul pare c-ajunge direct în prepuț, precis se umflă și ustură, însă efectul la eliberarea sa bruscă e maxim); plus automata/implicita elongație/alonjă și cădere gravitațional-liberă, ambele impresionante ca arc de cerc. Aici așadar nu mai e vorba de simplista lungime rectiliniar fizică, vorba fiind și de înălțime, de eleganță, de efect artistic. Ei bine, actualmente lipsește și mi se pare aproape scandalos să nu existe, în telefon, ceas sau brățara de gleznă–gât–poanieu și o aplicație de scientometrie care să calculeze cu exactitate matematică cine, pân-la cât și cum e-n stare să proiecteze udul, exact cât de amplă și rondă sau elipsoidală e bolta obținută, numărul gradelor de referință cercuală atinse față cu aproximativul diametru dintre picioare și primul punct de sol băltos. În felul acesta, adică dac-ar fi deja posibilitatea măsurării automate a tuturor respectivelor detalii atât de specifice, am limita certurile și laudele între copii, ori cel puțin am ști care din ei merită premiul recunoașterii drept șef de gașcă de-o zi ori bos microsocial pe o lună. Ca să nu mai pomenin (dar de ce nu? dimpotrivă, e chiar foarte bine să pomenim) că jetul proiectat uretral poate fi când constant, când întrerupt, bolta putând primi variațiuni ritmice de la amuzant până la uimitor, ba chiar și fante sau fragmente de curcubeu, funcție de ambient și lumină, mai exact de tangența/cotangența ori perpendicularitatea razelor solare. Și totul, poate, pe ritm și muzică. Moment în care fotografiile personale (selfii), filmuțele sau chiar afișele de reclamă sportivă și turistică pot atinge mari cote de căutare. + pupici/laicuri.
Probat de toată lumea în grădiniță și-n pauzele orelor școlare primare, de ce să moară „Podul de Piatră” odată cu copilăria? Mai bine să reînvie ca fenixul odată cu maturitatea, folosind bolovani fasonați, pietre de râu și stânci naturale adevărate, alături, pe lângă, pe sub ori peste flăcăi și fete pe deplin dezvoltate fizic. (Nu negreșit și psihic, mai ales că tre să dăm ceva interesant de făcut și minorităților dezavantajate.) Și-n felul acesta am termina și cu imperialismul acela kefreno-kufisto-keopsian al Piramidei, care le-a sucit capul chiar și americanilor de rând, de le pun pe bietele ciărgărls să danseze-n pompoane până fac piramizi corporale, după care se-burdă aruncându-se printre craci, la care toți masculii arenelor răcnesc bestial de plăcere. Noi însă, terminând cu forma tembel de simplistă și de inspirație primitiv-egipteană, din ceea ce nu se mai vede decât la circ drept performanță sportivă putem face o morfologie rondă, de forță și de masonerie umană nemaipomenită. Asta cu-atât mai mult cu cât Podul de Piatră se și dărâmă parcă de la sine din când în când, tot la una-doua strofe și refrene de rotire, de lanț și suprapunere de oameni și pietre și pietre umane, pentru a demonstra toată agilitatea și frumusețea care se tot ridică de la pământ și, fără să plângă sau crâcnească de durere, reface formația de fiecare dată mai trainică, mai înaltă, mai creativă, mai estetică.
„Țăranu e pe câmp” să fie jucat invers, adică dintr-o aglomerare de inse și animale sau lucruri (gunoi, butoi, brânză, șoareci, pisică, dădacă, copil, nevastă) să se numere și elimine de la coadă spre cap, pentru ca în calitate de învingător, campion sau unic rămas în cursă, „țăranul” român sau de orice altă naționalitate competitivă să se poată bucura cum se cade de câmpul, triumful și medalia sa.
Aruncarea pietrelor teșite din poaneu șmecheresc, ca să facă „Broaște” plescâind peste-o apă, va putea fi jucată chiar cu (de pildă) discul metalic al bătrânilor discoboli. Așa încât să ne îndepărtăm odată de caraghioasa distanță liniară a azvârlirii, înlocuind-o cu mult mai rafinata chestiune a atingerii, decolării și iar atingerii–ridicării–atingerii de cât mai multe ori a „broscuței”/pleosc-pleosc-pleosc spre uimirea oricui. Acest sport ar putea bine să intervină între reprizele alunecărilor de caiace pe gârle sau lacuri, ca să nu ne mai plictisim tot trebuind, că n-avem încotro, să ascultăm comentariile deja inutile ale comentatorilor de circumstanță. Sau să combinăm jocul tradițional și plicticos al azvârlirii prin rotire a discului clasic (până unde pică prostește pe pământ), cu această românească Broască, ba chiar și cu aruncarea instrumentului în sus, cu îngroparea sa, cât de-adânc, în cel mai scurt timp, așa încă să elaborăm din vechiul sport banal forme mixte, numibile triscobol, tetrascobol/tetrascol, pentascol sau cam așa ceva.
„Țară-țară, vrem ostași” (tot câte-un copil somat să-și împreuneze brațele și să tragă cu toată puterea sa peste mâinile prinse ale altor doi, pentru a rupe brațele de zid sau lanț de alți copii nevinovați, pentru a se integra în respectivul grup ori pentru ca grupul opus să someze alt copil să-și probeze forța brută spărgând ori integrându-se în grupul opus) este fără-ndoială o făcătură militaristă sau legionară. Deci trebuie spălat de vulgaritatea brutalității sale la copii, de pildă prin pus adulții, în deplinătatea mușchilor lor ca de dopaj steroid, să-și tragă rând pe rând și reciproc fără replică, tot câte-un pumn țeapăn în barbă, până la rămânerea la pământ a unora și-n picioare doar a celorlalți. Ori chiar doar a unuia singur. Deci o formă de box în formație sau de grup/hoardă/gașcă, un inimitabil și-atotlăudabil orgiasm atletic.
Deasemenea leapșa, la fel ca laptele gros, ca să nu mai pară hărțuieli între copii agitați și puberi înrăiți, iar violente deci proaste, ar trebui puse pe ring, pe saltea sau scenă, așa încât regulile, regularizarea și disciplina să le dea o nouă dimensiune, aură, conformație superioară, spectaculozitate. Totodată nereprimând puțina lor cruzime, cucuiele, roșeața sau vânătăile arareori obținute, ci exact ca bătăile, îmbrâncelile forțoase și brutale de la rugbi sau hochei, ca să nu mai vorbim de box și lupte marțiale, unde umilirea, violența și rănile și hemoragiile pot fi valută forte, să fie mai degrabă calculate și echivalate cu puncte în + sau –, în favoarea sau defavoarea unuia și a altuia.
Dar să trecem (ritualic) înspre viața adultă
Exact la fel sau măcar ușor similar celor spuse cu privire la jocul copilăresc al urinării distante și al urinării cu efect, de data asta și pentru adulți, cei pentru care diferența de sex și vârstă nu mai are aproape nicio relevanță sau pudică reprimare de sine, ar trebui să fie câte o aplicație electronico-digitală și pentru consumatorii spărgători de semințe de floarea soarelui, totodată scuipători zdraveni ai cojițelor aferente. Odată că e bine să nu fie practicat acest obicei național sub demnitatea sa, și-anume la nivel de tic nervos și apucătură de tip dependență comună, banală, rutinieră, inconștientă, idioată, jegoasă. Trebuie ridicat la rangul public de Sport, de ocazie spectaculară și competitivă, de care nicidecum să ne fie rușine civică ci față de care să cultivăm sentimente și reacții comunitare, solidare, de admirație cu ovații, urale, aplauze, medalie, cupă.
Deci, concursul „cine mănâncă mai multe semințe într-o juma de oră” binemeritând a fi dublat de cel referitor la „cine scuipă mai departe” (+ cât exact de departe), respectiv „cine stuchește mai împrăștiat” (pe exact care rază) cojile de semințe, iarăși ar merita calculat și contabilizat cu preciziune. Iar dacă în raza ori pata împrăștierii de coji se întrevăd și oarecare desene figurative ori chiar simboluri hieratice și divinatorii… Apoi acestea musai ar trebui apreciate estetic și hermeneutic, evaluabile cult și foarte cult. Plus varianta și subgrupa de joc „cine scuipă mai sonor”, cu cel mai ridicat volum/nivel decibelic, cu ce și cât de complexă sonoritate timbrală (sonogramă + spectralitate analizate obligatoriu), toate astea meritând și trebuind metrificate/metrizate și verificate/răsverificate… așa cum spuneam. Totul prin vigilență electronică și minuție atomică, totul pe tablete și ecrane sau proiecții video vizibile de către oricine. (Deci docimologie definitivă, scientometrie curată.)
Cu totală identitate într-ale identității, autenticității și metrizării ar mai putea fi salvate, propuse și omologate și alte obiceiuri tradiționale românești drept întreceri sportive și probe de Olimpiadă. Astfel, scuipatul chiștocuțului final de țigară dintre buze, ca și aruncatul mucului prin bobârnac dintre degetele 1-2 sau 1-3, iar ulterior eradicării totale a fumatului scuipatul scobitorii deja folosite, respectiv proiectarea ei în vânt sau la țintă prin bobârnacul degetelor 1-2/1-3, iarăși ar trebui transformate în întreceri sportive, pe cât de cinstite și inocente în sine pe-atât de precis delimitabile și evaluabile de către arbitrii și gageturile lor arbitrare.
În altă ordine de idei, din cadrul manifestărilor sportive clasice în care domnește preamultă ordine desuetă, sau dacă vreți dezordine modernă, întreb și eu cu sinceritate și modestie: chiar nu ne e rușine că și la ora asta actuală, când comunismul și marxismul și leninismul au fost condamnate public și legal, echivalând pe merit cu zvastica și fascismul, deci nu ne e deloc jenă că mai există încă sportivi care aruncă „ciocanul”? (Bine că nu și secera, sapa ori coasa, dar se subînțelege.) Păi n-ar fi normal să li se confiște la toți scula asta, donându-se mai degrabă reciclatorilor de fier vechi? Măcar noi, preamândrii români, ar trebui să ieșim la interval cu „buzduganul” preafrumoșilor noștri așazis Juni Brașoveni.
Păi chiar așa: în fond ce istorie are ciocanul? Nu una recentă, proletcultistă, definitiv de proastă și tristă amintire? În vreme ce buzduganul, ca ghioagă primitivă ne-a marcat tot eroismul popular și pastoralismul ocupațional decând hăul lumii, ca armă medievală ne-a făcut și ne-a păzit orice sat, comitat, voievodat, cnezat, domnitorat, țarat, principat, stat, regat, republicat. Cu privire la cel din urmă, amintiți-vă că până și nea Ceaușescu s-a-ntins la un buzdugănel odată, o singură dată, cu prilejul ungerii sale drept Președinte. Numai că din metale rare și pietre prețioase fiind, deci prealung și preagreu (doamne ferește să scapi așaceva pe vreun picior, ori să-l pui pe-un dulap și să-ți pice-n cap), n-a făcut deloc figuri și gesturi tinerești cu mnealui, nemaiatingându-l niciodată, cu-atât mai mult după ce i s-a și furat. Pe de-altă parte, din vreme dându-și el seama și că risca să semene cu mareșalul Tito, dictatorul rival, care se reprezenta pe sine printr-un falus micuț, trimițând câte unul absolut pretutindeni prin federația personală, ocupând orice vitrină de primărie, școală sau instituție publică, făcând de rușine orice iugoslav masculin și emoționând imaginația ușor rușinată a oricărei femeiuști din propria-i țară. Însă revenind la tradiția atât de zgomotoasă și virilă a cetelor de feciori călări dintre dealurile Brașovului, propun ca tocmai mica lor sculă falică să devină instrument sportiv de amploare (vorb-aceea, orice bărbat poartă-n pantaloni un bastonaș de mareșal), chiar noi producând și comercializând și generalizând în toată piața sporturilor democratice mondiale respectivul cochet buzdugănel sau sceptruț. Exact după modelul autohton, să-l azvârle și alții cât mai testosteronic posibil, sus spre slava cerului, stelelor, sateliților, lunilor și sorilor, înspre speriat păsările călătoare sau cotropitoare, înspre spart cumulonimbușii grindinii, înspre uimit toată lumea!
Așadar, „jocurile” toate să devină „sporturi”, așa cum și dansurile sătești au devenit mari fale și propagande naționale, cum dintre Junii Brașovului au ieșit colonei, dintre călușari s-au tras câțiva ambasadori, mulți lăutari și guriste ajungând universitari-doctori/ingineri, directori, academicieni, senatori, viceminiștri, rectori. Așadar, cam tot așa: toți ex-practicanții participanți + microbiștii galeriilor asmuțitoare de-acum să devină sportivi în toată regula, în deplinătatea facultăților, responsabilităților și a avantajelor, bașca cu acces la orice demnități în stat. Iar statul, asociațiile și instituțiile sportive de resort să tragă toate ponoasele accidentale și profiturile alalong cu putință.
Prin urmare (așadar)
Pân-acum v-am propus ori măcar supus atenției niște îmbunătățiri. Plus, oarecum, avansând timid înspre sugerarea de dilatări ale spațiului de respect, inserție, acceptabilizare, omologare, licențiere și rentabilizare de (mici sau mari) sporturi noi. Căci recuperarea și aprecierea unor practici ludice care oricum există, sunt vechi decând lumea, este salutară. Prin urmare toate respectivele se cuvin normate și ridicate în grad și rang, reprezentând o datorie de-a dreptul patriotică și cetățenească, dacă nu chiar chestiune de securitate națională precis una de virtuos merit internațional. Iar pe de altă parte, olimpicizarea cât mai multor jocuri sportive este, iată, mai mult decât inevitabilă, progresivă, în plin avânt virtual. Chiar pentru motivele acestea consider că românii pot și trebuie să fie mult mai tupeiști, deciși, răzbătători, originali și de imparabil succes mondial. Personal, îmi răcesc gura/pana (vorba vine, în realitate îmi încing și bătătoresc buricele degetelor pe tastatură) și pierd vremea pe-aici numai și numai (=exclusiv) de dragul patriotic al tuturor dragilor de concetățeni!
[Frumoasă încheiere, nu? Totuși/totuși, nu vă grăbiți a crede că dumneaei reprezintă și ultimu-mi cuvânt. Meditați în tihnă la toate cele de mai sus, urmând a mai da pe-acilea, mai ales că prin ce-am a mai adăuga și propune, în episodul următor, se-ngroașă treaba.]
