Cei de demult se află în materia acestui text pe care îl contemplăm asemeni unor fotografii din albumele întârziind în liniştea caselor noastre pierdute: din vocile şi din gesturile lor nu au mai rămas decât umbre şi ecouri, iar întinderea viselor noastre le este singurul pământ pe care mai pot călca, în căutarea fragilelor dimineţi.
Cei de demult au intrat în carnea noastră de fum o dată cu moartea ce le-a dăruit seninătatea îndepărtării: dorul, sărăcia, neliniştea sunt doar amintire, căci domeniul rarefiat al amintirilor le adăposteşte mişcările tremurătoare, ca pe nişte particule parfumate de ploaie, atingând, fugar şi delicat, geamurile ce ne oglindeau, cândva, fericirea.
Cei de demult păşesc alături de noi în amiezele în care rătăcim pe strazile oraşului ce ne-a fost casă şi port: un Focşani de case şui, de căţei şi de pisici, de reverie şi de somnolenţă, se naşte în inimile noastre, hrănit de nostalgia ce se aşterne peste cer, ca un nor diafan al dragostei.
Cei de demult ne privesc, de dincolo de graniţa morţii, cu împăcarea celor care, trudind şi aşteptând, au găsit pacea din urmă: frazele avântate ale romanului tinereţii lor sunt, în acest timp al visării şi introspecţiei, însemnările răsfirate şi tandre ale jurnalului nostru, propoziţii aşternute spre a salva din timp curgerea clipelor pe care le credeam uitate.
Cei de demult respiră, asemeni nouă, în această fereastră de calculator populată de torsul molcom de puncte şi de pauze: duhurile lor se apropie de noi dintre aceste cristale tremurânde, ca nişte călători din marginea fluviului lethe, luminaţi de soarele pe care şi ochii noştri de noapte îl întrevăd, cu majestatea lui melancolică.
Cei de demult bat la porţile textului nostru cu aceeaşi delicată discreţie cu care pătrundeau, cândva, în sufrageriile saturate de mireasma amiezelor provinciale: gesturile lor de fum sunt prelungirea mâinilor care se atingeau, în vreme ce paginile cărţilor stinghere se umpleau de caligrafia lor răbdătoare şi simbolistă.
Cei de demult ne şoptesc, prin culoarele nopţilor, cuvintele pe care, în dimineaţa treziei, ni le reamintim ca pe o boare a primăverii: un murmur aproape ininteligibil, din care se distinge doar căldura de crepuscul a iubirii, precum un semn de carte aşezat pe noptiera îndrăgostită a bunicilor.
Cei de demult sunt ceea ce vom fi noi, la rândul nostru: personajele modeste şi stângace ale cehovianului roman provincial, visând la locurile miraciuloase pe care nu le vor zări niciodată şi resemnate să aştepte moartea, ca pe cel din urmă prag: pe scena vieţii noastre nu este loc pentru emfaza histrionică , ci doar pentru discreţia răbdătoare a împăcării cu timpul, în căutarea acelui timp de dincolo de timp.
Şi suntem cu toţii parte din textul cărţii noastre: un text ce este respiraţia noastră unită, ca un caier de fum, un text în care dimineţile străzilor timide se retrezesc cu voioşia sprinţară a copiilor ce am fost, un text în care moartea este suspendată, spre a face loc acestui dor continuu şi cuprinzător, ca un fluviu ce presimte marea, un text spre care ne întoarcem, surâzând atinşi de lumina stingerii, cu gândul la modesta fericire a visului în care trăim, ca într-o vastă cupolă de amurg, parte cu toamna ce creşte în noi.
