7 aprilie 1944. După zile întregi de amânare, săptămâni de pregătire obsesivă, luni de urmărit încercările eșuate ale altora și doi ani în care au văzut cât de mult pot să decadă ființele umane, venise în sfârșit momentul. Venise timpul să evadeze.
Ceilalți doi prizonieri erau deja acolo, la locul stabilit. Fără niciun cuvânt, au dat aprobator din cap: fă-o acum. Walter și Fred n-au ezitat. S-au cățărat pe stiva de cherestea, au găsit deschizătura și, unul după altul, și-au dat drumul înăuntru. O clipă mai târziu, tovarășii lor au așezat scândurile la loc, sus, deasupra capetelor lor. Unul dintre ei a șoptit Bon voyage. Apoi au fost doar întuneric și tăcere.
Walter s-a pus pe treabă fără întârziere. A scos mahorca, tutunul sovietic ieftin despre care i se spusese, un lot pregătit conform instrucțiunilor: înmuiat în benzină și apoi uscat. Încet-încet, a început să o îndese în crăpăturile dintre scânduri, uneori suflând ușor peste ea ca să se umfle și să se fixeze, agățându-se de speranța că prizonierul sovietic de război care îl învățase șiretlicul avea dreptate și că mirosul va fi respingător pentru câini. Nu că s-ar fi bazat numai pe munca lui Walter. Se asiguraseră deja ca pământul din jurul ascunzătorii să fie presărat cu o cantitate generoasă de tutun tratat, astfel încât câinii celor de la SS nici măcar să nu se apropie. Dacă ce le spusese bărbatul din Armata Roșie era întemeiat, ar trebui ca Walter și Fred să poată rămâne ghemuiți în acea gaură de sub stiva de lemne, tăcuți și netulburați, exact cât era nevoie: trei zile și trei nopți.
Jonathan Freedland
Evadatul de la Auschwitz. Povestea lui Rudolf Vrba
Editura Polirom
Traducere din limba engleză de Roxana Truța
Bestseller The Sunday Times
