În peisajul literar contemporan nu este rar ca stilul experimental sclipitor să ascundă un gol la nivelul conținutului. Nu este așa în cazul romanului de debut al poetei și eseistei Patricia Lockwood: Nimeni nu vorbește despre asta, în care chiar fondul determină forma.
Finalist al prestigioaselor premii literare Booker și Women’s Prize în 2021 și câștigător al premiului Dylan Thomas Prize pentru autorii tineri în 2022, romanul neconvențional este țesut din fragmente având lungimea și tonul unor postări de pe rețelele de socializare. Din textul poetic, impertinent și vibrant răzbate iubirea arzătoare pentru experiența online, înspăimântătoare și uimitoare, ca orice mare dragoste. Departe de a fi (doar) o critică inteligentă a adicției de rețelele sociale, narațiunea surprinde ambiguitatea dulce-amară a sentimentului de connectedness și dezvăluie esența oricărei pasiuni. Sistem de canalizare al opiniei comune, portalul este și locul în care protagonista – creatoare de conținut devenită faimoasă peste noapte datorită unei postări – găsește „ah, răspunsurile mele. Ah, tot ce n-am știut niciodată că am nevoie să știu”. În timp ce pasiunea poate estompa realitatea și poate anestezia golul interior, tot ea creează și contextul care te scoate din letargie, o narațiune proprie care funcționează întocmai ca o realitate, cu teleologie proprie („un șuvoi care curgea spre undeva”).
Lockwood pune degetul pe rana personală și socială cauzată de virtualizarea vieții:
„… fusese locul în care păreai să fii tu însăți. Treptat, devenise locul în care semănam unii cu alții, printr-un proces de eroziune, pricinuit de vânt sau de apă, a unui sine care era departe de a fi tare ca piatra”.
Conștiința colectivă pe care o redă textul asemănător unui feed se suprapune cu cea a eroinei sau chiar a autoarei, cunoscută pentru prezența ei pe Twitter. Acestui mod narativ i se potrivește perfect caracterizarea dată discursului indirect liber de criticul literar James Wood în How Fiction Works: „o minte mobilă și uneori excentrică compune o narațiune în fața ochilor noștri”. Capacitatea de reflecție a protagonistei, salutara distanță necesară pentru introspecție, creată prin folosirea persoanei narative aparent obiective, a treia, poate fi motiv de optimism. Sugerează că protagonista nu este complet absorbită de „mintea colectivă”, cu toate că suntem martorii unui veritabil context collapse. Fenomenul cunoscut în științele sociale drept colapsul contextului este procesul prin care multiplele și diversele comunități de care aparținem, bine delimitate în viața fizică, se contopesc într-un singur spațiu virtual nediferențiat. Acesta este spațiul pe care îl descrie Lockwood cu un limbaj fragmentar ludic și extravagant.
Nu este de ignorat detaliul că influensărița noastră este profund amorezată de spațiul virtual ca atare, din care nu se distinge nicio persoană concretă. Relațiile interpersonale autentice sunt imposibile în universul în care Eul își găsește certitudinea propriei existențe în etalarea unei atașări morbide de animalul de companie: „Eu sunt eu fiindcă mă cunoaște cățelușul meu”.
Mozaicul incandescent care operează cu jargonul diverselor subculturi – un flux al conștiinței colective – zugrăvește portretul societății virtualizate, dar și al societății în forma ei palpabilă. Surfing-ul este experiența existențială a ambelor lumi, atât a celei virtuale, cât și a celei fizice. În prima parte a narațiunii, supa primordială a fericitei ignoranțe în care se scaldă eroina lipsită de griji este condimentată de elemente precum
„prim-planuri cu pictură pe unghii, o pietricică din spațiu, ochii compuși ai unei tarantule, o furtună ca un compot de piersici pe suprafața lui Jupiter, Mâncătorii de cartofi ai lui Van Gogh…”
Acest scroll continuu este străpuns de durere și doliu, în fața cărora există o oarecare speranță că „orice fel de vieți am fi dus, ele ne-au pregătit pentru astfel de clipe”. Că dincolo de conexiunea noastră la experiența online pătimașă sau la viața reală tot mai fadă – care se bruiază reciproc – pulsează ceva ce este mai mult decât suma acestor identități ale noastre. Totuși, în a doua parte a poveștii, care afișează dușul rece al realității, observăm că lumea reală cu ale ei comori consumiste nu diferă prea mult de iureșul virtual descris mai sus:
„Men’s Wearhouse, unde băieților li se luau măsurile pentru costume, era sfânt; T.J. Maxx, unde fetele își trimiteau una alteia poze din cabinele de probă, era sfânt; Shoe Carnival, unde se împleticeau în sus și-n jos pe culoare, pufnind în râs; Michael’s, unde au ales afișierele pentru colaje; florăria unde au arătat spre floarea-miresei; brutăria unde s-au sfătuit ce biscuiți să comande…”
Ambele dimensiuni sunt caracterizate de risipirea atenției, de pluralitatea amețitoare și derutantă a (non)valorilor, precum și de aversiunea față de orice dramă cu potențial transformator.
Boala genetică rară a micuței nepoate, a cărei apariții reprezintă principala întorsătură în narațiune, declanșează trecerea dureroasă de la virtual la real pentru protagonistă, iar în cititor provoacă comparații incomode. Deși trimiterea este subtilă, când citim despre sindromul caracterizat de supracreștere, nu putem să nu ne gândim că același fenomen se petrece și în mediul online: „neuronii au migrat cu toții în grupuri izolate, de unde nu vor comunica niciodată unii cu alții. … Zece cuvinte, poate”. În rețelele de socializare – fractali ai autoexprimării diareice – postările cu o răspândire virală formează tot atâtea grupuri izolate, care între ele nu comunică decât cu puține cuvinte: hashtaguri. Redând la nivel stilistic această atomizare, romanul nu are părți secundare menite să asigure un cadru poveștii. Fiecare segment auto-stimulator – la fel ca multe postări în social media – își propune să copleșească sau măcar să atragă atenția. Awareness raising, în limbajul omului curent.
Figura de stil cea mai eficientă care ilustrează tranziția de la virtual la real este repetiția. Mesajul reginei portalului conceput ca sarcasm jucăuș – „dacă lumea va mai exista când o să ajungă ea aici” – dobândește o conotație sfâșietoare atunci când este reiterat în contextul bolii nepoatei. Limbajul nu se adaptează la realitate. Stilul poetic-neastâmpărat nu se schimbă nici în partea a doua, însă printre fisurile cuvintelor repetate se strecoară un inefabil neliniștitor. Tocmai acest joc intratextual ne ajută să identificăm și una dintre principalele probleme ale comunicării virtuale. Ireverența în social media este deseori pur exhibiționism, o gravă tulburare a raportării la context. Încercând să diagnosticheze afecțiunea, Lockwood se întreabă explicit unde se rupe coerența narațiunii pe care ne-o spunem trăind în(tre) cele două dimensiuni:
„Cursorul a clipit în locul în care se afla mintea ei. A înșirat un cuvânt adevărat lângă altul și le-a dat drumul în portal. Dintr-odată, n-au mai fost adevărate, nu atât de adevărate pe cât le-ar fi putut face să fie. Unde era ficțiunea? Distanță, ordonare, emfază, proporție? Deveneau false doar când intrau în viața altcuiva și se izbeau cu grosolănie de măreția ei?”
Umorul nesolicitat, virtutea specifică a eroilor virtualului, devine inevitabil bizar. Prin contrast, în viața reală, când familia îndoliată pufnește într-un isteric hohot de râs în momentul în care unchiul năucit se prezintă drept soțul bebelușului, chiar și râsul cu totul impropriu devine o expresie a comuniunii familiale.
După ce protagonista ne arată că falia se produce tocmai prin saltul cuantic de la real la virtual, ne punem întrebarea: oare tranziția îi va reuși și în direcția opusă? Va reuși să scape de adicție, fie și prin incidente drastice cum e faptul că i se fură telefonul? Sau saltul repetitiv și constant între cele două lumi a devenit element constitutiv al identității moderne?
Cartea este prea inteligentă pentru a oferi un răspuns clar de ce omul modern este atât de schizofrenic, însă omite explicația cu originalitate explozivă, plină de compasiunea care înțelege că dependența de net se naște din dorința de a aparține. A fi parte dintr-o narațiune, dintr-o poveste, înseamnă și pentru noi același lucru ca și pentru bebelușul din roman: „o voce blândă, liniștind-o că afară lumea continua să existe și avea să existe mai departe”.
