Unul dintre obiceiurile – da ce zic io: obiceiuri… Unul dintre cele mai grozave/nemaipomenite/incredibile/fantastice tezaure de civilizație și cultură românească, mândrie de mândrie națională nu alta, a fost, este și vede-se că fi-va-n vecideveci: Mărțișorul.
Zic așa fiindcă nu degeaba l-a decorat UNESCO cu titlul de „patrimoniu cultural intangibil” (viu și imemorial), și nici pe gratis vor unii și-alții să-i arădice muzeu național, regional, județean, comunal, vicinal. În vreme ce majoritatea populațională (mai ales de gen feminin, dar nu-i nicio problemă să se-ngrămădească-n subiect și bărbați ce apreciază delicatețea caracterială căreia greșit îi zic unii efeminare) s-a făcut deja muzeu viu încă depecând era-n fașă prepuberală. Căci nu cred că există cvartal urban sau cătun peizan în care să nu fie câte 1-2-3 persoane ce să se-ntreacă întru a aduna și-a aduna și a tot aduna mărțișoare, a colecta și colecționa pliculețe peste plicușoare, sertare burdușite peste sertăroaie, etajere peste supraetajere, panoplii și galantare cu-asemenea jucăreli-suveniruri, pe care dacă te duci și te scapi (sau te vâri) să le vezi faci ochi mari și șocați, de nicicăsepoate mai mare uimire/mirare, admirație, respectiv compasiune sau sperietură.
Căci în țara asta: vine/nu vine primăvara, cum se-apropie Luna Martie se inundă trotuarele, gheretele, tarabele, buticurile și piețele cu miniaturile astea de jucării copilărești, ba chiar și de miniaccesorii, decorațiuni, bebelouri minuscule și bijuuri de materii și calități dinspre nule până-n scumpe și foarte scumpe, pe care musai (precis musai!) să le cumperi. Ca să faci ce? Să le oferi/dăruiești/risipești (sau chiar „dai la schimb”) la și printre orice fetițe, fete, doamne, Doamne (DOAMNE!) împrejmuitoare.
Există și lume feminină care apreciază micul dar exclusiv pe moment, preferând o oarecare distanță/răceală, împrăștiind, adică dând mai departe, la alte cunoștințe femei, mărțișoarele căpătate. Mai recent devenind chiar de prost gust să se mai poarte, ca altădată ori precum copilițele, zeci de mărțișoare pe piept ori pumn de fundițe alb-roșii la poanieu. Iar să împarți din mormănașele anilor trecuți… se poate remarca patina de vechitură, te faci de rușine. Așa că multe mărțișoare fie trec aproape instant în hora Ce din mână-n mână-i luat/ e din mână-n mâini de dat, fie, devreme ori ceva mai târziu, nereciclându-se, azvârlindu-se, pubelându-se. Ori sfârșind la pachet vrac în brațele vreunei colecționare compulsive.
Materialmente vorbind, mărțișorul reprezintă economia maximalissimă a producției de fleacuri, bazată pe industria producției de nimicuri și pe cel mai sfruntat negoț cu inutilități miniaturale. În sinele sau de-adevăratelea sufletului omenesc, mărțișorul marchează explozia primilor hormoni printanieri, el însuși și propriul comerț făcând nu horă euritmică ci cavalcadă haotică și diluviană (egal materială și socială), care să sporească emoțiile, îngrijorările și gesturile omagierii/glorificării frisonului lubric. Psihoantropologic vorbind: e treabă de curtoazie și curtenire, de flirt propriuzis. Materialmente și pentru primitor: e jucărea de căpătat pentru-n simplu mersi, minusculă dovadă de apreciere, simpatie sau atracție. Nu te joci cu el, nici nu i te zgâiești lung; important e să fie, principalu-i că e, mai exact să îl ai. Și pentru o vreme să-l remarce alții. Căci de 1 Martie ai voie să te zgâiești fără a fi acuzat de libidinozitate, hârțuire vizuală, avans silnic/impropriu. Cu toate că mărțișorul e mic magnet pentru atragerea privirii înspre oricine-i oacheș, prezența sa de talisman alungă deochiul/deochirea. Așadar, el însuși e o ocheadă permisivă, deși duală, contradictorie.
Sigur că tot mai mulți se-mpleticesc să predice locvace mult mai pe lung. Cum că flecuștețul și obiceiul reprezintă ceva foarte înalt simbolic, magic, superstițios, fengșuios ori transreligios. Că-nseamnă aia și-aia (din moși-strămoși), că-ți face/drege el personal nuștiuce, că „tre” să faci așa și pe dincolo, să-l porți așa și pe dincoace, de-atunci și până-atunci, etc. etc. Vorbe, sclifoseli, mofturi telectuale. Nimeni nu ia la mână toate mitologizările cumulative, să le scuture cu bunulsimț al inteligenței și contextualizării, cu-atât mai mult cu cât mentorii seniori adoră s-audă rotindu-se aceleași mori aparent savante însă rău depășite, repetând zicături perpetuate-n stil folcloric: din mâna-n mâna scrisului/peroratului predecesorilor până-n copii-peistul papagalesc al succesorilor atotmimetici.
În realitatea psihicului cel mai abisal, mărțișorul este și rămâne un pretext menit să consfințească dependența noastră de daruri și-atenții materiale, dezirul de-a căpăta, speranța vicleană de-a cumpăra amiciții, reciprocități sau loialități prin intermediul cadouașului. (Iar mai departe: al Cadoului, atenției, peșcheșului, mitei.) Este unul dintre obiecțelele care nu „îți aduc aminte de inocența copilăriei”, ci doar te obligă să visezi la „bunăstarea” de a jindui, de a rămâne dependent de atenția, cadoul, pomana sau sponsorizarea altora. Și de-a-ți număra euforic mărțișoarele căpătate, sporindu-ți iluzia iubirii, valorii și stimei, îmbătându-te pe moment cu parfumul vanității sporite. Simțim preabine lucrurile astea, însă refuzăm a le conștientiza, verbaliza, comunica, cerne sau purifica oarecum.
Interesant mai e și că, totuși, Mărțișorul nu-i deloc o invenție românească (o pretenție populară în acest sens, se poate și chiar e). Ceva foarte similar, chiar mai folcloric și neafectat de către comunism, era/este și în vecina și pretena Țară Bulgărească. Doar că acolo, tradiționalmente, martenița mărțișorului era făcută sau cumpărată de către fete/femei și dăruită mai degrabă bărbaților. Cu toate că, pretutindeni în acest areal împodobirea transgendăristă sau unisex/ambisex era mai frecventă cândva. Privită (prost) dinspre prezent spre trecut, am putea zice (mental) răsucire, inversiune, perversitate. Dar unde nu-i lumea neplină de proiecții, transferuri, ambiguități, de bordeie/obiceie care par identice însă nu-s, sau care-și schimbă-n timp orientările ori marginea?…
Oricum, recunoașterea, legitimarea, cinstirea și titulatura de „tezaur uman/cultural”, obținute la pachet din partea Unescoului, aparțin a nu mai puțin de 4 (patru) țărișoare. S-au acordat României, Bulgariei, Moldovei și Macedoniei de Nord cu ocazia aceluiași dosar depus cu râvnă de către patrioții de serviciu ai fiecărui stat. Asta chiar dacă acest mărțișor miruit și recomandat de Unesco trece prin etnii care bat chiar ceva mai departe de granițele respectivelor țări. (Personal neștiind/neinteresându-mă dacă diploma respectivă e una și indivizibilă, se-mparte-n două ori patru, sau totuși s-a imprimat/semnat în multiplu și s-a dat în exemplar identic fiștecărei țări/nații.) Totuși, România și Bulgaria fiind cele mai cele, alias dominante politic și implicit etic, nu doar geospațial și demografic. Și de ne-mpinge necuratul să recunoaștem că Moldova actuală e-o extensiune și refertilizare istorică a României, iar Macedonia de Nord e zonă de influență și confluență destul de directă a Bulgariei armâno-vlașe și slave, nu afectăm decât un pic de orgoliu excesiv, netorpilând cu totul vreun adevăr absolutist intangibil. Fapt e că, inclusiv cu megieșele și extremele Moldova respectiv Macedonia, mărțișorul-martiniță-marmunkă deja mondializat(ă) ca valoare oficială (cândva pe invers ori măcar bisex), reprezintă încă o pecete peste înfrățirea/însurățirea cea transdanubiană (adesea minimalizată ori evitată și ignorată când de danubienii nordici, când de riveranii sudici). Și-așa, în felu-i galeș și candid, mărțișorul consfințește bogomilica susnumită comunitate de spirit, în care iată că supraviețuim și prosperăm fiecare cum apucă (mai bine sau mai greu) și definitivmente la buna voie a diavolului și-a bunului Dumnezeu.
Problema e că, totuși, deși suntem siliți chiar și-n pofida fuduliei și pretențiilor autohtone să admitem înrudirea culturală și spirituală proprie dualismului româno-bulgar, totuși nu tragem mare scofală de-nvățăminte dintrânsa. Iată, de-Ntâiul Martie, legitimat și cu pompa unei diplome papetare internaționale, ne-am mai putea gândi și noi un pic cum că, de pildă, de ce n-am prelua obiceiul bulgarilor de-și stima ei bărbații cu însăși mânuța și entuziasmul și portofelul fetelor și femeilor proprii? Dacă nu negreșit îmburdând á la bulgare tradiția română, măcar să o generalizăm. Adică (sau mai exact): absolut toată lumea să facă la toată lumea cadouri de 2 bani de pleu respectiv 2 lei plastici. Nu doar bărbații femeilor și femeile între ele, ci și femeile în favoarea bărbaților, ba chiar și bărbații, toți în păr, să cadorisească puști, băieței, flăcăi, bărbați, boșorogi, moși letali, adică să se gratuleze-ntre ei înșiși, să se felicite-n sânul propriului gen.
Pe scurt și-n clar: jos cu discriminarea după sexe, jos cu omagierea și privilegierea ceremonioasă doar a ex-zisului sex slab (evident foarte tare)!
De-acuma-ncolo toată lumea, poporul tot, să facă/producă, cumpere și ofere prostioarele alea mărunte, șirețelele răsucite pentru papuci de păpuși, glumițele artelor de miniaturi horor și chici infantil. Cu nemiluita, reciproc, pretutindeni. Prilejul numit 1 Martie s-ar înfoii în mase, tonaje, transferuri, dever, în comercialism de șaradă și stradă, în mult mai mari sume monetare de prăbușit spre nonsens, în ahtiere achizitivă și ofertorie generalizată, furibundă. Iar în cu totul altă ordine de idei cu totul inedite, nici nu se va mai grăbi vreun prostalău ca, la vederea unui bărbat ce-ntinde unui copilaș dulce vreun mărțișor firfirel, să gândească imediat c-ar fi la mijloc vreo mizeră pedofilie. Sau când bărbatul însuși vezi că poartă-n rever și la-ncheietură niscai mărțișoare, ori dăruie și pupă pe cineva de-același (evident sau presupus) sex, nu cumva să se mai facă mișto (murmurându-se necioplit bulangii/găozari/homalăi/poponari).
Faptul acestei minime d
ar alese civilizări civice este, de-altminteri, inevitabil. Bunul simț național, ghidușul duh sfânt care animă vigil orișice român neaoș, deja lucrează. Iată, în afișul atât de bine ornat și frumos colorat, pozat și oferit admirației publice inclusiv iciișa, zorile emancipărilor desăvârșite își arată fin fața. Prin cântec, joc și voie bună, atotiubitorul spirit menit a uni om cu persoană fără nicio deosebire precis-precis se va insinua, va penetra, avansa-va. În iertarea atât de firesc-umană (nu doar divină), cu care poporul înghite, spală, văruie, cadorisește și repede uită abuzurile, ateismul, arghirofilia și infamia atâtor de mulți popi, vedete și demnitari, iată că total reabilitat și poliaplaudat cântă și juisează pe scenele patriei inclusiv dragul de maestru al nostru al tuturora, șarmantul gurist răspopit Cristian Pomohaci. Care mai este (admirați poza) și singurul ins ce ne-arată și promite ceva de taină cu blagoslovitoarea și binefăcătoarea-i mânuță (fie ea stângă, totuși vivantă, scoțând degețele stilate din poanieu dantelat). Taman în fruncea de centru al tuturor celorlalte populare gurițe fardate/rujate, caremaidecare cu marame ori căciuli (sau fără), bașca-n jos de trotuar „Cu participarea extraordinară a copilului de suflet al artistului…” (nu se spune-n clar care, însă după acoperitele majuscule știe precis orice sereii de filaj stradal).
Fără-ndoială, chiar și-n șoubizul poporan de nu curg măcar pică și tot se-acumulează mărțișoare și marțafoiiri omenești, caremaidecare de levantine sau maniheist-bogomile (cu-n cap la vedere și-altu-ascuns în tenebre), deci duplicitare. O fi măria sa folclorul circulând din gură-n gură (gâtlej, stomac/chimir, pozunar) și viceversa, dar eroii săi mai trec ei înșiși și din mâna-n mâna roș-dalbă a dorurilor–deziruri și deochiri. Deoarece așa cum pe bucolicele scene ale artiștilor divizibili în centurioni înstelați și submisivi protejați n-au cum să nu existe și nași afectuoși versus fini de casă, răsfățați minori și minore țintind perspective, nici să s-aștearnă de dumnezeiască vrajă și faimă nu se poate făr de dejtul zglobiu al codiței de draci.
Așadar: slavă ție Doamne, slavă ție! La mulți-mulți ani + dacapo alfine! Și tot înainte, neam versatil, diplomat, decorat, înzestrat bine!
