De unde vine Răul ? Dinăuntrul nostru, ca la Thomas Hobbes, la William Golding, sau pătrunde, apologetic, prin ușa gândirii, în suflet ? Există o legătură între Răul istoric și cel privat, familial ? Cum ar trebui să gestionăm Răul făcut de comunism : să îl iertăm, creștinește, și să uităm, ori să îl pedepsim exemplar, ca să nu se întoarcă ? Este Uitarea istorică, în furtuna corectitudinii politice, un Rău sau un Bine ? Sunt câteva întrebări pe care domnul Gabriel Chifu le ridică în „Marea carte a uităriiˮ(editura „Cartea Româneascăˮ, 2022). Așa cum ne anunță subtitlul și cum ne-a obișnuit, romancierul folosește o structură poliedrică(Răzvan Voncu),alcătuită din spații antitetice, complementare. Fiecăruia dintre acestea îi corespunde un altfel de timp, o definiție diferită a Răului și o familie caracteristică de personaje.
Accelerată, încetinită sau concentrată în jurul nodurilor evenimențiale, relatarea realistă acoperă primul strat textual, pe care rulează omul social. În calitate de cronicar impersonal al perioadei 1961-2004, autorul execută, în stil alb, un tablou social-politic de proporții. Locul de plecare al povestirii este micul orășel dunărean Ocasum(„occasusˮ-apus, lat.),un Macondo național care te lasă să ghicești, în spatele perdelei nostalgice, Calafatul de odinioară. Monitorizată jurnalistic, linearitatea cronologică se traduce într-o degradare continuă, márqueziană, din vârsta interbelică, către agonia, mizeria ceaușismului târziu, și stabilizarea tulbure, de după 1989. Universul descris este închisoarea dantescă a comunismului românesc de cumetrie, devenit suprapersonaj. Un Sistem care privilegiază minciuna, neîncrederea și corupția, în care oamenii nu mai comunică, ci schimbă lozinci, nu prosperă, ci se zbat să trăiască, strecurându-se printre fisuri. O eră a ticăloșilor, care distribuie sorții în ruleta fortuna labilis a intereselor meschine, pasagere, ale gestionarilor marxism-leninismului, pentru care „exigența ideologică era numai de ochii lumiiˮ. Claustrat social și strivit economic, omul simplu nutrește un dezinteres(bine întreținut),față de politică, atitudine care nu face decât să alimenteze, indirect, Răul(E. Burke). Norii negri ai dictaturii nu împiedică eroi quasi-anonimi, așa cum sunt Guran sau Toma de la mina Motru, să încerce să protesteze, în 1967, cu ocazia vizitei Tovarășului.
Episodul schimbării denumirii localității este relevant pentru maladia care infectează așezarea, prin tertipurile maleficului Balaban, cu virusul Uitării identitare. Pentru a-și propulsa cariera și a-i seduce soția, securistul-șef al orașului îl transformă pe dentistul Stoianovici într-un „dușman al poporuluiˮ și îl aruncă, pentru mulți ani, în pușcărie.
Din slăbiciune, oportunism, din nevoia protecției, familia Stoianovici(„stoianˮ-rezistență, bulg.)cade în mrejele Răului, se destramă, se pierde. Ceea ce ar putea caracteriza existența lui Slobodan este imprevizibilul. Viața sa este o frunză pe suprafața Istoriei care se produce „de susˮ, în interes privat. Pactul faustic, prefacerea sa în informator, îi deschide o carieră de ofițer de Securitate, care îl transportă în fotoliul fostului său torționar. Slobodan nu este un ins amoral. Nu cunoaște crize de conștiință, ca toți ceilalți membri ai familiei sale, dar se luptă să uite, și, când poate, ajută. După dispariția soției, el se hotărăște să se întoarcă la locul său, în Ocasum, ca să „trăiască de la începutˮ, să(se)ierte – căci „iertarea se cuvine să guverneze inima omului și judecățile luiˮ. Tentativele disperate de recuperare sufletească, justificarea bogomilică a faptelor comise ca necesare în logica Binelui familial, recuperarea lui Emanoil Teodorescu din prizonierat se petrec prea târziu. Bărbatul este condamnat să nu uite, să se învârtă, fără oprire, pe circumferința Răului din memorie, căruia îi va rămâne ostatic.
Uitarea identitară, colectivă, se transferă în omisiune morală, de sine. Pentru frumoasa Olimpia, soția-trofeu a lui Slobodan, Răul general este un sol fertil Răului înnăscut. În aventura pe care o are cu profesorul Bazil Costea, ea își descoperă și își explorează natura carnală.„Sexul(…)o făcea să înfloreascăˮ, simte eroina.„Eu trăiesc ca să iubescˮ, i se destăinuie acestuia. „Și te iubesc pe tine. E tot ceea ce am, e tot ce mă bucură, e tot ce contează pentru mine. Dacă pierd asta, pierd totˮ. Prea slabă ca să renunțe la „închisoarea numeluiˮ, femeia se acceptă așa cum crede că este(„cu două suflete într-un corpˮ),admite să trăiască „de două ori, diferitˮ. Ruperea relației adultere, mutarea la Craiova și plecarea copiilor, pierderea magnetismului erotic, o împing pe panta deznădejdii, până în pragul márquezian-paroxistic al neapartenenței și suicidului. Firea pasională a mamei i se transmite fiicei, Dajana-o Artemis cu „ochii umezi, misterioșiˮ „de căprioarăˮ, care își folosește nurii ca să parvină artistic. Pentru fratele ei, Bebe, trecerea prin viață este ca extinderea unui Foc demonic. El devine un Cain dezechilibrat, un Arcadio márquezian pe care bully-ingul în contul apartenenței etnice îi declanșează „Marele război împotriva tuturorˮ. Incendiază, omoară, denunță, uneltește. După o ieșire la Belgrad, concepe un plan de imigrare, în care îl atrage și, ulterior, îl ucide pe Matei Costea. Prin Bebe Stoianovici, Răul polifacetic din carte e gata să triumfe. Spre deosebire de tată, fiul scelerat se bucură să își amintească nenorocirile săvârșite, așa cum o dovedește și întoarcerea sa, epatantă, din S.U.A.
Aparținând omului cultural, etajul secund al cărții se developează în salturile unui timp discontinuu, ce se supune capriciului emoțional : romancierul privește peste umăr, recalibrează secvențe(„5 noiembrie 1961, cu douăsprezece ore înainteˮ).Cronicarul atent este înlocuit de scriitorul optzecist care se joacă intertextual, creează umbre parabolice, intervine în percepția eroilor săi. La acest nivel aflăm familia profesorului Costea- pe care Răul, odată cuibărit în chipul trădării, o dirijează către implozie. Pe de altă parte, aici găsim, funcționând, conștiința morală. Acul seismografului literar înregistrează cu fidelitate zbaterile bărbatului între dorința arzătoare pentru Olimpia, învinovățire, dispreț de sine, certitudinea pedepsei divine. Din clipa ruperii relației ilicite, și a morții fiului său, Bazil se dedică unei campanii anti-egotice și recuceririi soției. Este, din nou, tardiv. Împovărată de sărăcie, de pierderea copiilor și de neuitarea trădării, Aurelia Costea se scufundă, ca și nevasta lui Slobodan Stoianovici(în care se oglindește),într-o „tristețe fără leacˮ. Odată făcut, Răul revine, înmiit, căci nu poate fi șters prin simpla uitare. Te împiedică să îți continui viața, sau să o începi din nou.
Prin personajul Matei(„cel dăruit, talentatˮ-ebr.),autorul introduce în operă candoarea și comunismul văzut prin ochi de copil. Aplecat, ca și tatăl său, spre învățătură, băiatul este împins în viață de două resorturi : pasiunea pentru scris și dragostea pentru Dajana. Adult fiind, el duce, încă, dorul „camerei umbroaseˮ de la Cioroiași, loc magic al copilăriei în care unchiul Nelu „îndrepta lumea și corecta vremurileˮ prin poveste, prescria creația literară ca leac împotriva uitării. Din păcate, dorința de a-și revedea iubita din copilărie îi este fatală. Trecerea, frauduloasă, a Dunării, împreună cu Bebe, îi este zădărnicită chiar de fratele fetei, care nu își poate reprima „satisfacția colosalăˮ de a-l vedea murind, sub gloanțele grănicerilor.
Pe cea mai înaltă platformă axiologică a cărții(și cea mai de jos, în piramida socială răsturnată, a epocii)se află familia Teodorescu(„darul lui Dumnezeuˮ-gr.).Descriind-o, prozatorul își înmoaie pana în călimara căldurii spirituale, a umanității nealterate de vremi. Împreună cu părinții, cărora le sunt copii fidele, gemenii Monica și Dan alcătuiesc metafora familiei creștine unite, un nucleu de forță morală organizat de mamă în jurul modelului(hristic)al tatălui încarcerat.
Bună prin naștere, educată la un pension elvețian, Maria Teodorescu pune în practică o adevărată știință a comunicării și tenacității, care are ca scop propășirea familiei, în așteptarea vieții, a timpului care va reîncepe să curgă odată cu a doua venire a mirelui. Întărită de principii religioase, femeia este o imagine a stoicismului și a sacrificiului personal. Răului cotidian ea îi rezistă prin datoria împlinirii Binelui, iar uitării identitare, personale și spirituale, le opune aducerea-aminte prin poveste, prin obiecte și cărți, prin flacăra nădejdii creștine. „Supraviețuiaˮ, o vede autorul, „fără să-și piardă fibra umană. Zestrea ei de bunătate și capacitatea de a iubi, observa fiica, nu scădeau, nu se consumau, se păstrau intacte, cumva în chip miraculosˮ.
Existența Monicăi are sens, ca și a mamei sale, tocmai pentru că își depășește limitele egoismului și se proiectează, prin familie, într-un ideal. Similar Mariei, ea face diligențe pentru găsirea lui Emanoil, se dedică ajutorării fratelui căruia îi simte, de la distanță, bătăile inimii. Schimbarea numelui(infamant)și calitățile sale profesionale nu o ajută – din contră, o încurcă în hățișul Sistemului românesc. Revenirea în țară, după 2000, îi oferă prozatorului ocazia de a descrie, odată cu dezolarea, neputința și furia românului întors, degradarea teribilă a localității de baștină, rebotezate, acum, „Chindia Mareˮ(„apusˮ-turc.).
Traumatizat emoțional în noaptea arestării tatălui său, Dan(„fiul Îndurăriiˮ- ebr.)rămâne un copil mare, un prinț Mâșkin fragil, care, în mod surprinzător, își află singur calea : „socotitorˮ la GAS, tehnician silvic, gospodar în satul ciobanului Bunul. Aici, în pacea naturii și în curățenia datinii creștine, înconjurat de animale, el își recreează propriul Eden al armoniei universale, o „lume a neprihănițilorˮ.
Mitificat prin povestirile celor apropiați, maiorul de cavalerie Emanoil Teodorescu constituie reperul moral absolut, simbolul Jertfei, al Demnității românești uitate. După doisprezece ani de temniță grea, eroul de război găsește resurse să se sacrifice în beneficiul delatorului Slobodan, și își afirmă, neclintită, încrederea în Binele omenesc. Mult-așteptata lui sosire din detenție, magistral descrisă în finalul romanului, închide cercul familiei și pe cel narativ, și pregătește o altă poveste. Pentru a le putea declanșa personajelor arcul trăirii din nou, Emanoil trebuie să împrăștie, însă, printre pagini, ceața mortifiantă, márqueziană, a uitării. Protagoniștii se sting, unul câte unul, ca niște ochiuri pe apă, în cronica ai cărei pereți se surpă, al cărei trecut se varsă în prezentul continuu, îngheață. Ultimul dintre ei, autorul însuși, dispare, încet, sub valul uitării „despotice, supreme, eterneˮ.
Cum se cuvine, oare, să ne raportăm la cei uitați , la păstrătorii anonimi ai memoriei noastre spirituale, morale ? Suntem, oare, cu toții în pericol să (ne) uităm ?
Avertismentul literar al domnului Chifu ne indică, odată cu deschiderea vremurilor care au fost, rezerva de încredere și nădejde creștină în Binele care nu trebuie să piară, și care trebuie repovestit, iar și iar.
