Amaliei
Fericirea este ceva la care eu nu-mi dau voie să ajung. E o stare de criză. Un mers al trenurilor deraiate.
Fericirea nu este nepăsare. Mai ales după o decepție. Nu e o iubire strict carnală, ce se termină cu un act sexual, mai mult sau mai puțin plăcut. Nu e o pernă plânsă, sau o pereche de pantofi nr. 46 care nu mai sunt în holul de la intrare. Fericirea este cuvântul acum, spus încontinuu până își pierde sensul. Cuvântul niciodată, nu caracterizează esența fericirii. Un pas spre fericire. Și un pas înapoi, după terminarea fericirii iluzorii.
Fericirea este un pericol. Primejdia nu vine cu un set de instrucțiuni. Fericirea mea a fost cândva o clipă. Când bunicul dinspre mama, venea să mă ia de la grădiniță. Mă agățam de acel moment. În afara lui nu exista decât disperare. Sacul din pânză cu numele meu brodat pe el, agățat în dulăpiorul de la grădiniță purta în el tristețe și abandon. Aveam și blazon, un brăduț, desenat pe ușa dulăpiorului. Acolo încăpea mica mea făptură. Acolo mă ascundeam de mirosul oribil de lapte cu caimac tremurând pe cărucioarele de fier care erau aduse în sălile de clasă. Educatoarea Eva ne aștepta. Era frig în fiecare dimineață și mă durea burta. Eva ne-a părăsit pe toți într-o zi. Ni s-a spus că o să aibă un copil. L-am urât.
Pe atunci nu purtam măști. Bucuria de a-l vedea pe bunicul îmi ștergea lacrimile de pe obraji. Trăiam deja în afara neantului. Și aveam să primesc, pe furiș, biscuiți cu ciocolată, în drum spre casa bunicilor. Cu promisiunea că o să mănânc la prânz. Bunica mă aștepta.
Locul în care m-am simțit cea mai fericită și liberă în copilărie a fost o bucătărioară dintr-un apartament cu două camere. Era o încăpere lungă și îngustă care se termina cu o fereastră de care era prins un coș din sârmă împletită. Acolo bunica ținea două-trei ghivece cu flori, neapărat regina nopții, și punea păsărilor grăunțe și apă. Chiuveta, frigiderul și apoi aragazul pe peretele din dreapta, cum priveam spre geam. Vizavi, era o măsuță cu două scaune. În locul liber rămas, abia ne strecuram. Bunica era mititică, iute și foarte îndemânatică. Pe masă, se nășteau cele mai fine foi pentru baclava și cei mai delicați mucenici învârtiți pe degetele ei subțiri. Îi învelea în făină și-i lăsa la uscat pe ziar.
Iubirea nu se stinge și nu e făcută din lut trecător. Bunica a crezut în mine, în mine așa cum eram și nu în mine așa cum doreau ceilalți să fiu. Ea îmi dăruia cărți cu povești și îmi scria pe ele mesaje și dedicații în care-mi amintea mereu cât de mult crede în mine și câte lucruri frumoase avem să descoperim împreună. În sertarul de lângă patul ei din lemn de nuc erau comori. Mă lăsa să umblu la ele, avea mereu zahăr candel, cremă de față cu propolis, carnet cu hârtii pudrate, un strugurel de buze, plase pentru păr. Așternuturile erau albe cu margine din dantelă și miroseau a parfum Chypre.
Safe-ul din camera ei, masiv, argintiu, adăpostea un album mare cu poze vechi de familie, cu femei elegante, rochii superbe, pălării, blănuri, bărbați fumând trabuc, seducători, calmi, ușor absenți. În casa bunicii timpul și spațiul aveau alte dimensiuni și asta am observat abia atunci când ea a murit și s-au năpustit brutal peste mine. Ea oprise timpul. Eu nu mai puteam, intrasem în șuvoiul neîncetat. Mă simțeam părăsită. Copilăria se termina. Spațiul se lăbărțase și el, în camera ei, fără prezența ei, obiectele se întorseseră la natura lor grosolană. Nu am avut voie să plâng, acel sfat idiot: nu mai plânge, asta-i viața! De ce să nu plâng!? Faci rău celorlalți. Nu mă interesa. Vidul mă cuprinsese, mă seducea cu eleganța lui seacă și mă strângea în brațele lui puternice până îmi dădeau lacrimile. Plecase ea, Evanghelina, bunica mea. Aveam optsprezece ani.
Există o fericire înăuntrul corpului unei femei și o fericire în exteriorul lui. Uneori simt că fericirea din interior mă părăsește.
Am o cameră (doar a mea) cu patru pereții. Banal, nimic mai banal. Virginia Woolf a dezvăluit refugiul scriitoarelor. „O cameră doar a ei”. Și independență financiară. După atâtea mii de ani de existență pe pământ, o femeie dorește o cameră, doar pentru ea. I-aș zice teoria raportului între libertate și cei patru pereți.
Am o meserie frumoasă. E acceptată de familie. Faci ce-ți place. Mi se tot spune. O observație care mă scoate din sărite. Nu, nu fac ce-mi place! Fac ce pot, ce știu să fac mai bine. Am studiat vioara la Conservatorul de Muzică din Iași. La Arad m-am mutat imediat după ce am împlinit 30 de ani. Filarmonica din Arad e într-o clădire construită în stil neoclasic. Acolo aveam impresia că sunt înconjurată de tot ce e mai frumos, arhitectura, combinația culorilor, muzica, eleganța oamenilor la spectacole. Eram și aproape de graniță. Mergeam destul de des cu mașina la Viena. Pe drum, mă simțeam fericită. Rămâneam cu gândurile bune, celelalte nu țineau pasul.
Au urmat turnee, din ce în ce mai multe. Apoi m-am mutat în orașul X. M-am mutat de dragul unui bărbat.
Viața în orașul X e calculată, rece, previzibilă. Așa îmi imaginasem că arată un oraș din nordul Europei. Adaptarea e cuvântul-cheie dacă vreau ca fericirea să apară pe cerul nopții polare ca o auroră boreală. Cândva, imprevizibil.
Valentin e pianist. Cuplurile de artiști sunt ca un joc la un casino de lux. Câștigi sau pierzi, fără prea multe explicații. Așa a fost să fie. Nu locuim împreună, nu ne vedem zilnic dar avem o înțelegere să ne scriem, să știm că suntem OK de-a lungul zilei.
Sunt invitată la o proiecție de film. Valentin vrea să vină și el dar nu se poate. E doar pentru femei. O să ne vedem după, să bem un pahar de vin și să luăm cina la un restaurant pe care l-am descoperit împreună pe una dintre străduțele orașului vechi. Ideea asta îl mai liniștește.
Sală tixită, se proiectează un film despre o traducătoare celebră din Finlanda. Părul blond aproape alb, ochii bleu-pal, gura cu buze vag existente. Multe prim-planuri. Cum traduce o femeie o carte scrisă de o altă femeie? E vorba doar despre stil și despre acuratețea limbii, sau e mult mai mult? Dacă traducătoarea e o femeie fericită, contează? Se transmite în scris? Sau meseria și pasiunile sunt ținute separat?
Întâlnirea a început la ora unu la prânz, cum se poate mai prost, mi-e foarte foame. Și altor invitate la fel, se vede pe chipurile triste sau abătute. Cultură pe stomacul gol, nu merge. Filmul rulează deja de o jumătate de oră. O să urmeze și o sesiune de prezentări și câteva minute bune de lectură, de traduceri comparate.
În timpul proiecției s-a întâmplat ceva ciudat. O invitată și-a rupt șiragul de mărgele, fără să vrea, probabil. Șiragul rupt și mărgelele risipite peste tot. Preț de câteva secunde, femeia nu reacționează. A rămas cu mâna lipită de piept, lăsând să cadă pe marmură mărgelele. Până la ultima. Slabă, cu chipul supt, cu ochii mici și privire arzătoare, de un calm nemaipomenit, în așteptare. Când ultima mărgea atinge podeaua, femeia se apleacă brusc. Alte surate, ca și cum ar fi primit un semn, se pun în genunchi și strâng bile. Niciun colț nu e uitat. Nici o talpă ne ridicată. Jumătate din audiență e pe jos. Filmul rulează în continuare. Prim-planuri cu traducătoarea finlandeză. Parcă și ea ar ieși din film să ajute la căutat mărgele. Șiragul risipit și regăsit zace acum într-un pahar de plastic. Posesoarea are un chip speriat. Oare ce să însemne? Oare ce nenorocire o să se abată asupra ei?
Există oameni care au nevoie de mai multă înțelegere, mai bine zis, de compasiune. Printre aceștia sunt și femeile creatoare. Inima lor e ca o mică valiză, mereu gata de plecare. Așa e și traducătoarea finlandeză. Mâinile ei sunt o gheară, chircite atunci când spune ceva important. Totul sub pavăza inconștientului. Ca o perdea de duș care te ascunde temporar ca să te mai bucuri de puțină libertate înainte să începi obligațiile zilei.
Plec spre casă înainte să se termine proiecția. Ultima imagine e figura finlandezei care mă urmărește cum ies din sală. Puțin, dar foarte puțin, dojenitoare. Cu un aer de parcă aș fi eliberat-o și pe ea de corvoada atâtor prezentări la care vine public feminin, plictisit și înfomentat, cu gândurile aiurea. Ca mărgelele de pe podea. Copii de luat de la grădiniță, soți care mint, iubiți imposibil de părăsit, mame sau tați bolnavi, surori acre, cumnați ipocriți, șefi misogini.
Soarele se grăbește spre apus împins de un vânt tăios. Îmi înfășor mai strâns fularul și scot din geantă un fes. Arăt caraghios în geamurile curbate ale mașinilor, sau mai binișor, în vitrinele cu haine colorate în tonuri acid-fructate. Ultima modă. Stridența stradală. Zgomotul cu orice preț. Mă sui într-un tramvai albastru, ulta-modern, cu care decid să merg până la capăt. O ia în direcția apusului și observ nuanțele de la trandafiriu la indigo. Când mă apropii de stația de lângă locuința mea, mă gândesc la Valentin. Îl văd studiind la pian, cu ochelarii cu ramă de baga, zâmbind după primele note. Nu mă dau jos din tramvai. De afară intră aer rece și proaspăt și mă trezesc ca Fetița cu chibrituri din primul ei vis fericit. Șinele modernizate scot zgomote domolite, la fel ca noul meu aparat de cafea.
În buzunar vibrează telefonul. E Daniel. Nu răspund. Nu aș știi ce să-i zic. Păcatul are strategii răbdătoare și variante (de lucru) de interval. Daniel se face că nu pricepe. Păcatul, vina, e aruncată asupra femeii ca o mantie grea. O mantie țesută acum multe sute de ani, ponosită, dar de neschimbat, în ochii moraliștilor. Daniel nu înțelege de ce l-am părăsit. Un mesaj vesel de la Marcela, însoțit de un emoticon din care-mi zâmbește un ursuleț. Exact când soarele dispare.
Cheia sună ciudat în broască. Până la urmă și Valentin e un străin. Străin de corpul și de sufletul meu. Mă așez în fotoliul de culoare muștar și rămân cu ochii în tavan. Privirea traducătoarei finlandeze. Ce e important, sublinierea îmi aparține, revine sub alte forme. Ca un curcubeu de dimineață proiectat pe un cer trandafiriu. Îmi caut o rochie și mă îmbrac pe întuneric.
Traducătoarea finlandeză e o femeie de-o singurătate tulburătoare. Și toată povestea din interviul filmat, o născocire. E foarte important să aflu cum e ancorată. Poate că nu e ancoră, poate că e un bolovan legat cu sfoară de gât.
Restaurantul e plin, găsim loc la o masă de două persoane, la geam. Valentin îmi spune că ar fi preferat să facem dragoste înainte să venim aici. Gura zice asta dar ochii mă privesc cu răceală. Eu cred că ar fi preferat să studieze la pian în loc să răsfoim meniul. Mor de foame. Vin de la un film straniu. Muzica de jazz curge în surdină și a început să plouă. Îmi vin în minte verandele din New Orleans și cântecul de leagăn din partea a doua a simfoniei „Din lumea nouă” a lui Antonín Dvořák. Sunt o femeie capricioasă, ca marchiza de Pompadour. Cândva, cine știe, poate chiar am fost ea. Nu e nimic greșit, istoriile se repetă. Versiunile diferă. Mai ales cele amoroase.
Vorbim despre concertul unui prieten. Și despre al meu, peste câteva zile, în sala cu acustică proastă. Valentin, care mă recomandase acolo, ridică din umeri. Astea sunt condițiile pentru tine aici, ești încă o străină. Mai bine faci un copil, a zis el. Așa, hodoronc-tronc. Hm, un creator are și o existență paralelă. De fapt, mai mult în aia locuiește. Femeie-artistă sau femeie și artistă? Două identități diferite? Două surse diferite de fericire și de împlinire? Două iluzii? Cum am ajuns să trecem de la acustica proastă a sălii la un copil, nu știu. Valentin cere nota. Se apleacă ușor spre mine.
- Să facem dragoste.
E ca și cum ar pune pe masă un măr și ar scrie lângă el, pe un bilețel, „măr”. Mă las în voia bărbatului care mă înnebunește cu vorbele lui, spuse fără pic de milă, direct în urechea mea. Nu-mi place nerăbdarea, dar nici nu vreau să-i stârnesc orgoliul, cine știe pe ce butoane apăs. Spune cuvinte pe care nu le-am mai auzit în combinația asta.
Brutărie, florărie, minimarket, tramvai. Le repet ca pe categoriile kantiene. Sunt locuri în care mă liniștesc. Brutărie, florărie, minimarket, tramvai. Un copil. Nu îmi permit așa ceva. Nu acum. Brutărie, florărie, minimarket, tramvai. Nici el nu-și permite. Concertele, cariera. Brutărie, florărie, minimarket, tramvai. Avort, păcat, pedeapsă. Viață fără rost. Frică. Anticariate, cafenele, pisici. Copilul o să fie alergic la pisici. Femeia–artistă e nevoită să ducă o viață plină de alianțe, de învoieli. Viața nu e un compromis, mă ceartă Valentin. Suntem deja în stradă. Mă oprește brusc și mă sărută apăsat.
Femeia, obiect al dorinței? Poate că asta a vrut să-mi sugereze Marcela ducându-mă la brutăria unde am văzut-o pe fata aceea bolnavă. Biata fată, jumătate de femeie. Eliberată de complicația de a fi ținta dorinței sexuale a cuiva. Apoi, florăreasa, femeia independentă, la ea vin bărbați îndrăgostiți sau mânați de interes. Dorințele lor trec pe lângă ea, ca săgețile din arcul unor chiori. La minimarket. Acolo mi se face dor de Valentin, atât de dor încât abia reușesc să cumpăr ceva. Îmi aduc aminte de Marcela cum a umilit-o pe vânzătoare cu tonele ei de cumpărături pe care i le-a vărsat pe minuscula bandă de cauciuc. Femeia umilită e și mai plină de dor. Îi e frică de libertate ca de moarte. De la Eva, din Facerea, ni se trage. E o rană care nu se mai închide. Puah!
În orasul X plouă adesea. Ploaia și tramvaiele au multe în comun. Ziua mea, e ca un mers cu tramvaiul până la capăt. Multe stații. Bucurie, mulțumire, euforie, beatitudine, melancolie, tristețe, renunțare. Sau, uneori, indiferență. În tramvai nu ți se cere să alegi. Mergi în direcția lui. Pentru câteva minute las deoparte povara liberului arbitru. Stațiile sunt anunțate de o voce metalic-cristalină, liniștitoare.
Mă plimb din ce în ce mai des cu tramvaiul. Mai am puțin și pot spune că tot orașul e la picioarele mele. Chiar este. Fericirea este un tramvai modern.
Încerc să rememorez felul în care l-am perceput pe primul bărbat iubit, la începuturile relației. Să pun în ramă senzația. Când am trăit iluzia deplină, ieșirea completă din mine și intrarea în el. Apoi a urmat intrarea în noi, ieșirea din noi, și la urmă, ieșirea din mine. Și mult mai târziu, regăsirea mea. O altă femeie, o cu totul altă femeie. Lângă Daniel, și cuvintele fuseseră ale lui, funcționasem cu carnea lui, cu saliva lui. Mi-l luase până și pe Dumnezeu.
Tramvaiul albastru oprește la stația „Cetate”. Nu e nicio cetate aici, doar o ridicătură, un deal ca un sân imens, plin, gata să alăpteze tot orașul. După ploaia de dimineață, valuri de ceață se răsfiră peste el, mângâind ca o eșarfă de mătase, ușor, abia atingând, gâtul unei femei frumoase. Din toată pasiunea pentru Daniel nu a mai rămas nimic. Am plecat, fiecare pe un drum, desfundat la început, plin de ciulini și margini abrupte. Apoi cărarea s-a bătătorit. Asta e fericirea? a venit într-o zi un mesaj de la Daniel. Chestia asta banală care ni se întâmplă? Nu i-am răspuns. Ne-am luat sacii cu haine din locuința în care stătusem cu chirie. Am plecat în direcții opuse. Asta e banal!? mi-a venit în minte. Fusesem acceptată – luată în posesie – abandonată. Și el, la fel. Asta NU e banal! Câte un mesaj, câte un telefon de multe ori rămas nerăspuns, ne mai ținea legați de aerul pe care-l respirasem cândva la comun.
Locul comun era și „locul” în care ne înțelegeam cel mai bine. Uneori era patul.
În tramvaiul albastru nu am senzația că mă aflu într-o intersecție. Vagonul lung cu șirurile de scaune, lumina-neon, vocea din difuzor, mă liniștesc. Stația „Cetate” are un peron lung. Mulți oameni așteaptă acolo. Dealul e și loc de pelerinaj. De sus, în zilele senine, se spune că se văd munții. Legendele urbane sunt mereu pline de „șoc și groază”, se zice că acolo ar locui un monstru, un fel de Yeti. La ce ajută informația? Nu repară colierul rupt la proiecția filmului.
Am urcat într-o zi până la „cetate”. Sus nu e nimic. Urcușul e abrupt, urc pentru mine, cum e la modă acum. Tramvaiul ocolește baza dealului și se pierde în zare ca un șarpe izgonit. Ca și cum Heruvimul cu sabia de foc ar fi îndepărtat de la porțile Edenului pe șarpele viclean, nu pe Adam și pe Eva. Am fi fost un neam de șerpi.
Sala cu acustică modestă este pentru mine un privilegiu obținut cu greu. În orașul X sunt o venetică. În program va fi și Sonata Nr. 1 pentru vioară și pian în Sol major, Op. 78 de Johannes Brahms. Valentin o să fie în sală. Dintre doamnele de la proiecția filmului o s-o invit pe Klara, cea cu mărgelele. I-am cerut numărul de telefon într-o zi când am întâlnit-o în tramvai. A coborât la „Cetate”.
Nu am mulți prieteni, sunt o străină, nu vorbesc limba țării. Colegii de la filarmonică au deja găștile lor. Folosim o limbă „universală” pentru a ne înțelege. Când e să spun ce am pe suflet, nu mi-e de ajutor. Pare un limbaj care te vrea în vacanță, lipsit de griji, lejer, cu umor de tip britanic, simplu, neprotocolar.
Sufletul meu a rămas cu un pas în urmă. Doar în tramvaiul albastru ne mai întâlnim, ne sicronizăm în ritmul legănat, în zgomotul domol al șinelor, în numărul, mereu același, al stațiilor.
Concertul a fost un succes, simt că am făcut un pas important în carieră. Sala parcă își îmbunătățise acustica de dragul muzicienilor și al publicului. Valentin m-a condus acasă. Nu a urcat. Nu e momentul potrivit, mi-a spus. Mi-a aranjat gulerul de la pardesiu, apoi a plecat cu pași grăbiți. Târziu în noapte mi-a trimis un mesaj pe Whatsapp.
Nu ne-am mai văzut de o lună. Nu mi-a scris, nu i-am scris. Așteaptă să-i dau un răspuns clar, dacă vreau să facem un copil.
