Stă întins pe pat nemișcat. Fără un gest. Fără o vorbă. Perfuzia – un cateter central – gâlgâie încontinuu, ca de fiecare dată când Lena a mers să-l vadă. N-a fost chiar în fiecare zi. A nins în dușmănie în ultimele zile. Vineri nu a fost în stare să iasă din casă. Pe deasupra, mai erau și toate celelalte, mereu acolo: cabinetul, actele, casa – ele o mulțime, ea doar una.
Își îndreaptă ochii spre ușă și o vede. Nu este singură de data asta. A adus-o din nou pe Dana. El se uită la ele și vrea să se ridice. Nu poate. De o lună nu s-a mai ridicat din pat Mai întâi acasă. Apoi la cămin. Acum la spital. Încearcă să vorbească, dar articulează greu și cuvintele ies mutilate dintre obrajii supți. Nu mai are proteza superioară încă de la cămin, pentru că le-a fost frică să nu se înece cu ea. Dar acum nu proteza este problema. Sunt centrii vorbirii de data asta. La următorul accident vascular ce va mai fi ?
În salonul mizer și cenușiu, captivă între patul metalic, cu așternuturi pătate de iod și ușa care nu se închide, Dana își încleștează degetele pe mânerul pungii de plastic în care sunt albumele lui de poze. Le-a adus cu ea, pentru că data trecută i s-a năzărit că le cere. Lena nu era foarte sigură, dar o discuție în contradictoriu cu Dana era inutilă. Acum, însă, pricepuse și cealaltă că gestul era lipsit de sens și se fereau amândouă să aducă vorba despre albume. Nici una din ele nu înțelege nimic din bâiguielile lui. Lipită de perete, confuză și înmărmurită de imaginea omului pe care îl iubise și îl urâse pentru atât de mult timp, încât acum nu mai știa ce simte pentru el, Dana plânge. Aici, în camera de spital, Dana plânge. Târziu, inutil, ireparabil. Acasă era furioasă. Pe el, pe Lena, pe viață, pe toată lumea. Cu trei săptămâni înainte a țipat la Lena să-l ia odată, că ea nu mai poate, că nu e infirmieră. A vărsat toată furia ei adunată într-o viață de neînțelegere, nefericire și negăsire peste Lena – un taifun de suferință adunat într-un țipăt, într-o armă sonoră împotriva celor pe care îi hotărâse răspunzători. Cu trei săptămâni înainte l-au scos din casa lui. Cu trei săptămâni înainte au pornit cu toții pe un drum fără întoarcere. Cu trei săptămâni înainte Dana nu și-ar fi închipuit că o să ajungă să plângă lângă un pat de spital. Cel mai probabil că nu și-a închipuit ce va urma. Și mai probabil că nici acum nu își dă foarte bine seama ce se întâmplă. Perspectiva. Acest instrument care ar putea fi atât de util în fiecare alegere. Poate că ne-am gândi mai mult, poate că ne-am cântări mai cu atenție cuvintele, acțiunile. Poate că măcar uneori am reuși să nu transformăm totul în mult prea târziu.
Dar el? Alegerile lui? Cuvintele lui? Faptele lui? I-a trecut vreodată prin cap că va veni un mult prea târziu?
Lena descuie și dezbracă paltonul în holul îngust. Nu reușește să se dezbrace și de frigul de afară. Nici de cel dinăuntru. I se împletesc și o înfășoară ca un giulgiu. O îmbrăcăminte potrivită pentru cadavrul care o privise din oglinda cabinetului în ziua în care s-a întors de la tribunal. Un alt gest inutil care a mai țesut dantele de țurțuri în jurul gândurilor ei.
Își aruncă pantofii și se așază pe canapea, cu picioarele adunate sub ea, într-un efort patetic de a mai aduna puțină căldură. Răsfoiește albumul cu poze. Le-a adus pe amândouă acasă. Vechiul album de familie, cu coperțile învelite în piele de Cordoba, a fost preferatul ei dintotdeauna. Aici sunt pozele bunicilor și străbunicilor. Dagherotipuri sepia. Crinoline. Perle. Jobene. Mustăți în furculiță. Figuri necunoscute, unele cu trăsături pe care le regăsește în oglindă. Părinții lui. Bunicii ei. O bunică rămasă pentru totdeauna la douăzeci și ceva de ani. O bunică mai mult legendă decât bunică. Și un bunic așa cum ea nu îl cunoscuse. Tânăr, semeț. Apoi unchiul ei. Apoi pozele lui tinerețe. Și apoi pozele pe care ea nu își amintea să le fi văzut vreodată acolo: pozele în care apare ea însăși. Ea, mică și umflată, ca o gogoașă înfuriată, pe un scăunel, cu o broboadă peste un păr blond care a dispărut înainte ca ea să-și dea seama că a existat, ea fandosindu-se la mare, la neamuri, cu o gură cât o șură, ea adolescentă, ea la finalul liceului. Ea. Printre bunici, străbunici, unchi. Alături de pozele lui din tinerețe. Pozele cu ea erau singurele din cele două albume în care apărea altcineva în afara bunicilor, străbunicilor, unchiului și a lui. În spațiul sacru al trecutului din albumul de familie, ea era singura din prezentul lui căreia îi găsise loc.
*
Stă întins pe patul de spital, iar ea încearcă să înțeleagă ce vrea să spună, în timp ce îl mângâie și îi vorbește ca unui copil. Așa mic și neputincios, țintuit între pernele pătate de iod și sânge, arată ca un copil bătrân. O ciudată inversare a rolurilor. Într-una din cărțile lui Irvin Yalom, găsise un fragment despre terapia durerii în faza terminală și pierderea persoanelor apropiate. Yalom mergea pe psihanaliză și se baza, ca orice psihoterapeut care se respectă, un pic cam prea mult pe Freud. Când, până la urmă, salvarea este dragostea și uneori, umorul. Chiar și în mijlocul dezastrului. La una din ultimele vizite, el încercase să râdă. Nu mai ținea minte ce îl amuzase. Își amintea doar cum s-au ridicat colțurile gurii înspre pomeți, dezgolind gingiile. A râs și ea cu el de ceva-ul ăla de care nu își mai amintea. Apoi i s-au umplut ochii de lacrimi. Pentru că ea se obișnuise să râdă chiar și atunci când plângea. Sau invers? În ultimul timp nu mai era atât de clar.
O strânge tare de mână și îi dă drumul cu greu. E un om din care viața se scurge și totuși se încăpățânează să se agațe de ea. Nu este mânios. Nu se luptă. Nu este tragic. E doar ușor mirat și câteodată zâmbește.
Cu trei săptămâni în urmă au pornit împreună pe drumul ăsta. Iar ea știe că este un drum fără întoarcere. Uneori are impresia că știe și el.
*
Într-o Românie aflată ea însăși în moarte clinică, îngrijirea paleativă este o glumă proastă. Lena a avut norocul să găsească un cămin aproape de casa ei. Norocul a fost reprezentat, de fapt, de o serie de oameni minunați care s-au implicat într-o poveste care nu era a lor. Apoi, la cămin a găsit alți oameni minunați care se aplecau, cu suflet și devotament, asupra ultimelor zile ale unor străini suferinzi. Însă, înainte de a ajunge acolo, Lena și tatăl ei au mai trecut o dată pe la Obregia. Spitalul. Cu majuscule întunecate, din care cerneala se prelinge ca o pânză de păianjen, gata să înhațe speranțe, gânduri bune, ultima fărâmă de normalitate.
Era necesar să mai treacă o dată pe acolo, pentru că aveau nevoie de un set de analize fără de care nu l-ar fi primit în cămin. În Obregia le-au făcut internare de o zi, pentru că nu aveau paturi și nu aveau cum să-l țină mai mult. Nu aveau nici personal, așa că și internarea de o zi a fost condensată într-o internare de o oră. O oră mai lungă, pentru că ecuația personal puțin, raportat la analize multe și elaborate s-a dovedit imposibil de rezolvat într-un răstimp acceptabil.
Au ajuns la spital cu o ambulanță privată, destinată exclusiv transportului, condusă de un domn care era cu adevărat un domn. Și, mai presus de toate, era om.
Lena a vrut să lase ambulanța să plece, pentru că oamenii aveau mai multe programări după ea, printre care și un transport pentru dializă. Pentru asta s-a gândit să-l scoată pe taică-său din mașină și să ceară ajutorul celor din spital. Fata de la internări a ieșit pe culoar, foșnindu-și halatul într-un atac de panică:
”Păi, nu știu unde să-l punem. Să-l așezăm pe un scaun. Poate să stea în fund?”
Lena se uită lung la ea. L-a adus într-o salvare, nu într-un taxi. Și nu pentru că i s-ar fi părut mai interesant să-l aducă pe targă. Își revine cu greu din uimire și îngaimă:
”Știți, are o escară în regiunea sacrată. Tocmai pentru că nu mai poate sta altfel decât întins pe spate. Este unul dintre motivele care ne-au adus aici.”
Ambulanțierii o privesc cu un amestec de șoc și nervi pe domnișoara care aleargă de colo-colo în căutarea unei soluții. Și totuși, nu e vina ei. Paturi nu sunt și, în afară de pacienții mai puțin periculoși care se fâțâie nestingheriți pe culoare, la fel ca la ultima vizită a Lenei, nu mai e nimeni în jur care s-o ajute. E complet singură la secția internări, cu o responsabilitate pe care nu știe cum să o gestioneze.
De undeva apare rezidentul doctoriței, care o mai ajutase cândva pe Lena cu analizele. Are până în treizeci de ani, nu se știe în al câtelea an de rezidențiat și este la fel de depășit de situație. Lena îi spune de ce a venit, îi spune de analize și debridarea pentru escară. Rezidentul se bâlbâie, agită niște hârtii, evită să se uite direct la ea și apoi, măturând cu privirea întregul grup, bălmăjește repezit:
”Ăăă, da, duceți-l întâi la pavilionul x, la ambulator. Acolo o să-l găsiți pe chirurgul care trebuie să-i vadă escara.”
”Dar noi suntem ambulanță de transport”, se revoltă ambulanțierul, ”mai avem și alte programări, nu putem să pierdem toată dimineața aici, cu un singur pacient.”
”N-avem personal, n-avem nici brancarde, nici brancardieri. Nu avem cum să-l ducem noi până acolo.”, ripostează tânărul doctor, încercând să pară ferm.
”Păi și de acolo cum îl aducem înapoi?”, intervine și Lena, îngrijorată.
”Noi îl lăsăm acolo, să știți, că chiar nu putem să ne întoarcem și să ne fâțâim așa.”, se răstește din nou brancardierul la rezident.
Lena se uită disperată când la unul, când la altul. Tânărul doctor, care, de altfel, este un băiat bun, dar strivit de sistem, ca și ceilalți 42000 care încă nu au plecat din țară, cedează. Oftează adânc, cu ochii într-o parte, încercând să găsească o soluție.
”Bine, lăsați-l acolo. Văd eu cum fac. Vin eu să vă iau de acolo, dar nu știu cu ce…”
Pe scurtul drum către pavilionul în care se află ambulatorul, în ambulanță se poartă o discuție aprinsă pe tema bătăii de joc în spitalele din România.
”Nu se poate, dom`le, așa ceva! N-au ei o brancardă acolo, niște oameni, ceva… E inadmisibil!”
Lena este de acord.
Intră cu toții în cabinetul chirurgului cu targa de pe ambulanță, pentru că în spitalul Obregia nu există nici tărgi, nici oamenii care să le care.
”Unde-l lăsăm?”, se interesează precipitat ambulanțierul.
”Unde să-l lăsați? Nu vedeți că n-am unde? Stați două minute să văd despre ce e vorba.”
”Dar, dom doctor, înțelegeți că nu mai putem să stăm!”
”Hai, dom`le, două minute, atâta durează, Ce atâtea discuții! Nu puteți…nu puteți… Și eu ce vreți să fac?”
Chirurgul explodează mânios, neașteptat pentru statura bondoacă și vârsta respectabilă de care dispune. A fost recomandat ca specialist în escare. Întoarce pacientul pe o parte, răcnește la ambulanțieri să-l ajute, pentru că, evident, doar el cu asistenta nu reușesc și Lena vede și ea, în sfârșit, pentru prima dată, escara. La o primă vedere nu pare amenințătoare. Are, însă, o zonă centrală care pare să evolueze în profunzime. Expertul în escare o badijonează cu o soluție iodată apoasă și îi fleșcăie un pansament autoadeziv pe deasupra.
”Gata!”, concluzionează triumfător, ”Ați văzut că nu a fost cine știe ce?”
Băieții înșfacă pacientul, bombănind, și o pornesc cătrăniți spre ambulanță. Lena rămâne cu expertul în escare, care îi ține o teorie, pornind de la ipoteza optimistă că au de a face cu o escară ”perfect vindecabilă”. Îi turuie în timp ce îi întinde o rețetă:
”Nu e mare lucru, trebuie doar badijonat, dar nu cu soluție concentrată, că arde, ci cu o soluție așa, transparentă, de culoarea ăsteia pe care o am eu aici și badijonat o dată pe săptămână, nu mai des, eventual să îi dați cu o cremă, chiar și de față, dar nu dintr-acelea cu acid hialuronic sau alte prostii, mai degrabă un lăptișor de matcă Doina, ceva să hidrateze pielea.”
Lena îl urmărește cu greu, ca în transă. E obosită, bulversată, îngrijorată. Îi scapă exact cel mai important lucru și anume ce scrie pe rețetă. Iese năucită din cabinet și se întoarce în pavilionul din care a plecat cu puțin timp în urmă, în acompaniamentul sonor al celor doi de pe ambulanță.
Înapoi pe holul pustiu pe care nu circulă decât câțiva nebuni care vorbesc în dodii, se răstesc, dar fără să fie periculoși. Din nou rezidentul, din nou fata de la internări.
”Nu puteți să mai stați cinci minute? Că nu durează mult să-i luăm analizele.”
Până acum nu s-a făcut nici o analiză. Lena trebuie să-i mai facă o radiografie pulmonară, trebuie să o aștepte și pe doctoriță și trebuie să aștepte și confirmarea de la cămin, pentru că înapoi, acasă, este exclus să-l ducă. Are în față un lung șir de trebuie, cea ce înseamnă că mai are de petrecut o grămadă de timp prin spital. Ambulanțierii explodează:
”Înțelegeți-ne că nu mai putem să stăm. Așa cum dumneavoastră aveți programările dumneavoastră, așa le avem și noi pe ale noastre. Nu este vorba numai de bani.”
Fata de la internări pare să înțeleagă într-un final și pornește în căutarea unei tărgi. Găsește una rămasă din vremuri demult apuse (Lena se întreabă dacă nu o fi prins și războiul) și îi bagă pe toți pe un hol lăturalnic, pentru a face transbordarea, în timp ce ea se duce după ajutoare. Când rămân singuri, ambulanțierul îi spune pe un ton complice, scăzut, Lenei:
”Doamnă, aveți grijă cu escara aia. Ăsta i-a dat cu apă de ploaie și bate câmpii. Aia trebuie îngrijită ca lumea, că escarele astea sunt nenorocite și periculoase tare. Ascultați aicea ce vă spun eu.”
În mai puțin de o săptămână se va demonstra că a avut dreptate, dar în clipa aia Lenei nu i-a venit să-l contrazică pe expertul în escare pe baza vorbelor unui ambulanțier.
Fata de la internări s-a întors cu două asistente inimoase, dar cam firave. Băieții de pe ambulanță le-au ajutat să mute pacientul de pe o targă pe alta. Una dintre asistente i-a luat sânge, apoi s-a pus problema radiografiei.
Radiologia era în clădirea alăturată. Cele două femei s-au opintit cu targa, pe post de brancardieri. Lena s-a ținut după ele și a încercat să se facă utilă în măsura în care i-a permis rolul de aparținător. A ținut uși, a ținut cearceaful peste taică-său, ca să nu-i fie frig și să nu-l plouă și s-a străduit să le ridice moralul tuturor, chiar și sieși.
La radiologie i-a întâmpinat o femeie masivă, cu un păr negru și aspru, tuns scurt și ușor ondulat, cu ochelari cu rame închise la culoare și cu aerul ăla de sictir total, caracteristic unei anumite categorii de personal medical. Lena n-a reușit să se lămurească dacă era doctoriță sau asistentă, deși, după greața fără limită pe care o emana și aerul de superioritate cu care le trata pe celelalte două, ar fi părut să fie mai degrabă doctoriță. S-a uitat la pacient, s-a uitat la targă, a poziționat masa de radiologie, s-a mai uitat o dată la pacient și a concluzionat sec:
”Nu avem cum să-l mutăm pe masă. Mai chemați ajutoare de pe secție.”
”Pe cine?”
”N-aveți niște bărbați?”
”Păi nu prea mai e nimeni.”
Lena, care urmărea dintr-o parte discuția, se oferă timidă să ajute. Este refuzată politicos:
”Stați liniștită. Am chemat acum pe cineva. Ne descurcăm.”
Peste cinci minute apar încă două infirmiere și doi bărbați în pijama. Bărbații par ușor debusolați. Încearcă să fie amabili și să lege o conversație. Se bâlbâie, vorbesc cam alandala și nu prea le iese. Se dovedesc însă de ajutor. Reușesc să pună pacientul pe masa de radiologie și înapoi pe targă fără să-l scape.
Din nou pe holul celui de-al cincilea cerc. Cele două asistente o lasă într-un colț pe Lena cu tatăl țintuit pe targă.
”Stați aici, lângă el, aveți grijă să nu cadă.”
Trebuie să aștepte rezultatul de la radiologie. Analizele de sânge urmează să fie gata de abia a doua zi. Mai trebuie să o aștepte și pe doctorița care are de completat niște hârtii. Se gândește la cele cinci minute cu care încercau să-i ademenească pe cei doi ambulanțieri. Este trecut de ora douăsprezece. Sunt în spital de la nouă dimineața. Noroc că e un fotoliu lângă targă. Se așază pe o margine și păzește pacientul-tată, complet absent la ceea ce se petrece în jur. Vreo două femei, din care una răcnea ceva mai devreme la altele, se apropie de ei, se uită cu îngrijorare la bătrân și o întreabă pe fiica transformată în infirmieră, de pe marginea fotoliului:
”Ce a pățit? O să se mai facă bine? Săracul de el…”
Lena o privise cu îngrijorare atunci când s-a apropiat de ei. Îi era teamă să nu răcnească din nou… Și totuși. Compasiunea. Umanitatea. Dispărute din lumea de-afară. Din normala lume de-afară. Regăsite aici, înăuntru. În infern.
*
Într-un final a primit confirmarea de la cămin. Ambulanțierul cel cumsecade i-a promis că se va întoarce după ce termină cu ceilalți pacienți la care a întârziat, așa că îl sună. Din păcate, n-a terminat și mai are de lucru până la ora două. Lena nu poate să-l mai aștepte până atunci. Trebuie să ajungă la cabinet și e sleită de oboseală. E nedormită, amețită, îngrijorată, sfâșiată. Încearcă la alte ambulanțe, și ea, și ambulanțierul cel cumsecade care vrea s-o ajute, dar nu găsesc nimic liber. Doctorița încearcă să o ajute și ea și o pune pe asistenta șefă să îl sune pe șoferul de pe ambulanța spitalului. Singura ambulanță a spitalului Obregia este la Călărași. Lena rămâne fără soluții. În disperare de cauză, sună la o ambulanță privată care o costă dublu, dar vine într-un sfert de oră.
*
Albumul de familie din piele de Cordoba a însemnat miracolul copilăriei ei. Este un album vechi, ca o carte de povești din timpuri pierdute, între coperțile căreia sunt toate poveștile ei. Cele care au țesut-o încă dinainte să fie. Pe canapea, lângă vechiul album, stă deschis încă unul nou, în care sunt pozele lui din tinerețe, pozele lui din Siria, pozele lui de te miri unde. O poză cu Hanna.
Lena privește cu ochi împăienjeniți de lacrimi pozele lui din tinerețe. Un bărbat frumos, cu aer de star de cinema, un boieraș teribilist, rătăcit într-o societate care n-a știut ce să facă cu copiii teribili. Mai ales cu cei de origine nesănătoasă, așa cum era el. Iar el, la rândul lui, nu a știut ce să facă cu ea. A citit, a învățat limbi străine, a ascultat muzică clasică și a mers la teatru sau la operă. A refuzat să se înregimenteze într-o orânduire pe care nu a recunoscut-o. A refuzat să le facă pe plac. Și le-a dat tot timpul cu tifla, cu aerul ăla superior, jemanfișist, cu care a privit tot timpul lumea. Și de frondă. Un vârf de floretă și o limbă scoasă.
Lena încearcă să și-l amintească așa cum îl știa înainte ca toate astea să se fi întâmplat. De fapt, să și-l amintească de mult mai înainte. Cu mult înainte de a fi început să se transforme. Din vremea când încă mai era bărbatul din poze. Și toate gândurile i se reped către bătrânul din spital, prăbușit între perne și ciuruit de perfuzii. Nu reușește sub nici o formă să asocieze imaginea bărbatului tânăr și frumos cu tatăl ei.
*
Au sunat-o chiar în prima duminică după ce l-a dus la cămin. Au sunat-o să-i spună că au chemat salvarea pentru că avea tensiunea prăbușită la 5-6 și nu mai avea semne vitale. Lena îl văzuse vineri și a crezut că e supărat pe ea că l-a dus acolo. Privea fix în tavan și refuza să vorbească. Sau, cel puțin, așa părea, că refuză. Fetele care lucrau în cămin i-au spus Lenei că nu mai vorbise cu nimeni de când a ajuns acolo. Era greu de spus dacă înțelegea unde este, după cum era greu de spus ce se petrecea în capul lui.
Îngrijirea paleativă în România e, de ani de zile, o noțiune aproape absentă. Căminul e privit ca un loc al abandonului, în ciuda faptului că ar trebui să fie o instituție care vine în ajutorul pacientului și al familiei. Lena știa că și el, ca cei mai mulți dintre concetățeni, privea în felul ăsta lucrurile. Și asta o făcea să se simtă vinovată.
Cum au sunat-o, s-a îmbrăcat și s-a dus val-vârtej la cămin. Salvarea era deja acolo. Era o salvare doar cu asistentă. Nefericita s-a chinuit să-i găsească venele ca să-l poată perfuza. A reușit în cele din urmă și i-a băgat litri de soluție Ringier în încercarea de a-l aduce înapoi la viață. Continua să fie complet amorf, în timp ce tensiunea se încăpățâna să nu urce de 6,5. Asistenta a dat din umeri, neputincioasă.
”Nu pot să-l pun în salvare cu tensiunea asta, că nu apuc să-l mai duc la spital.”
Lena știa că are dreptate. Se uita la ea cum se luptă să-l readucă printre cei vii. Și apoi la el, inert, horcăind, pe jumătate deja plecat din lumea asta. Iar psihologul din ea se gândea la eterna dilemă morală a cazurilor terminale cu o calitate proastă a vieții.
”Trag de el ca să se simtă el bine sau ca să mă simt eu bine?”
Zona de frontieră a medicinei. În credința iudeo-creștină nu există dar mai prețios decât viața, iar jurământul lui Hippocrate te obligă să pui viața pacientului mai presus de orice. Când pacientul este părintele tău, obligația de a-i pune viața mai presus de orice se dublează. Se împătrește. Se înzecește. Dar viața pe care o trăiește în pamperși, imobilizat și asistat pe majoritatea funcțiilor vitale se mai poate numi viață?
În cele din urmă, au chemat o salvare cu un medic. Asistenta era deja depășită de situație. Lena se întreba cum va reuși medicul să rezolve situația. Mergeau pe o linie subțire și nu știau în ce direcție vor aluneca.
Medicul i-a băgat dopamină. Era un medic cam de vârsta Lenei și a fost îndeajuns de uman, încât să o urce și pe ea în salvare, lângă el, să o ducă la spital. Era un om normal, fără nici un fel de fițe, nu tu aere, nu tu complexul lui Dumnezeu. Era un tip modest, aproape neîngrijit. Părea cumva ezitant. Și totuși a fost cu adevărat medic, cu adevărat profesionist. Și, mai presus de toate, a dovedit că este om – el, un simplu medic pe salvare, muncit și infinit mai puțin apreciat decât un doctor de spital. Dacă tatăl Lenei a avut o șansă în noaptea aia, ea a purtat numele acestui doctor.
*
Printr-un nefericit concurs de împrejurări, pentru Lena, Spitalul Elias fusese unul din coșmarurile vieții ei. În noaptea aceea a devenit coșmarul tuturor coșmarurilor ei.
Se prăvălește pe un scaun, în fața unității de primiri urgențe, cu punga de pamperși în brațe. Până să apuce să se lămurească ce se întâmplă cu tatăl ei, o doctoriță tânără și foarte ascuțită – atât la propriu, cât și la figurat – iese să lămurească două paciente. Una, mai îndrăzneață, este avocata celeilalte. Doctorița iese și le ia la rost:
”Da, ce este? Spuneți mai repede, că am treabă, nu pot să stau la discuții.”
”Doamna doctor – începe ”avocata” – vă roagă să-i explicați ce se întâmplă cu mama ei, că n-a înțeles.”
”Păi v-am mai explicat o dată, ce n-ați înțeles?”
”Păi nu știe ce e aia ureche internă.”
”Și ce, vreți să vă fac eu lecție de anatomie acum, aici?”
Fără să vrea, Lena se surprinde rânjind la ea. Psihologul din ea nu se poate abține în fața unei analize scurte a cazului de narcisism care i se expune. Doctorița e tânără, rezidentă neîndoielnic, dar mult mai înfiptă decât ar fi îngăduit deontologia să fie cu un pacient. Simte privirea Lenei asupra ei și, pentru o clipă, privirile celor două, medic și psiholog, se încrucișează. Își ia imediat seama, se întoarce către pacientele care așteptau lecția de anatomie și se apucă să le explice pe un ton ceva mai puțin ridicat.
Într-un final îi vine și Lenei rândul la o altă domnișoară doctor care îi întinde mâna de parcă ar fi în pragul leșinului. Domnișoara doctor. Că Lena stă țeapănă, cu pamperșii în brațe.
”Nu pot să vă spun nimic. Îi facem investigațiile. Vă rugăm să așteptați pe hol.”
Așa că Lena așteaptă. Așteaptă până se face zece, apoi zece și jumătate. Inima ei este împărțită între bătrânul care e în comă în sala de alături și copilul care o așteaptă singur acasă. Reușește la un moment dat să o acosteze pe domnișoara doctor când iese pe hol:
”Vă înțeleg. Și eu sunt un fel de medic, chiar dacă nu lucrez în urgență, dar știu ce înseamnă să ai sănătatea și viața unui om în mâinile tale. Numai că vă rog să mă înțelegeți și dumneavoastră, că am un copil singur acasă și nu știu cu ce vă pot ajuta dacă stau acum, aici, pe sală, degeaba. Așa că, dacă aș putea să vă las pamperșii ăștia undeva…”
Domnișoara doctor se uită prin ea, apoi recită monoton și absent, ca într-o mantră, de parcă altcineva și nu ea ar vorbi:
”Nu știu ce să vă spun. Deocamdată nu avem nici un diagnostic, așteptăm rezultatele analizelor. Mai așteptați puțin.”
”Dar de ceee?, îi vine Lenei să urle, aproape că își aude vocea răgușită de atâta vorbit degeaba, gâtul uscat și dureros de neputință, în piept o gheară îi întoarce ventriculele pe dos și i le răstoarnă peste atrii. O doare totul: pieptul, brațele picioarele, o dor ochii și gâtul din care ar fi trebuit să iasă urletul, dar care, în schimb, a rămas uscat și mut. Rămâne pe hol, cu privirea pierdută spre ușa care se închide în spatele domnișoarei doctor.
Între timp, apar victimele unui accident îngrozitor de mașină. Una dintre victime aparține unui clan de interlopi. Lena se uită la ei peste pachetul de pamperși, uimită de felul în care s-au mobilizat să ajungă la spital într-un număr atât de mare și un timp atât de scurt. Femeile au fuste înflorate, până-n pământ și broboade pe cap. Bărbații sunt în blugi și geci de piele sau sacouri sclipitoare, cu pantofi ascuțiți la vârf în picioare. Arată de parcă ar fi coborât din ”The Godfather”. În total sunt peste douăzeci. Răcnesc, plâng, unul se tăvălește pe jos, vor să dea buzna la terapie intensivă, în sala de operații, se iau la ceartă cu personalul medical. Mai apar încă doi bodyguarzi și doi polițiști. Lena se face mică de tot, se lipește de spătarul scaunului și trage nădejde că lucrurile să nu ia o întorsătură neplăcută. Văzând-o așa mică, prinsă în toată hărmălaia care acum a ajuns de la Coppola la Kusturica, unei asistente i se face milă de ea, o ia de o aripă și o duce la domnișoara doctor, pe care Lena și-o închipuise foarte ocupată, băgată în cine știe ce caz grav, salvând vieți eroic, fără să-și mai găsească timp pentru un moft de aparținător disperat să ajungă acasă la copil. Domnișoara doctor zace tolănită pe un scaun, cu un maldăr de fișe în față, pe care le răsfoiește agale. O îngăduie pe Lena cu lehamite și acceptă s-o lase să plece doar după ce îi ia numărul de telefon, deși îl avea și pe cel de la cămin.
”Ah, dar e un fix! Ce să fac eu cu un fix? Am nevoie de un număr de mobil.”
Așa că Lena, disperată, își scrie numărul pe o bucățică de hârtie. Din toată punga de pamperși, domnișoara doctor oprește doar doi și o trimite cu restul acasă. Are norocul să găsească un taxi, ca să nu târască punga de pamperși prin tramvai și autobuz. Oricum, e deja douăsprezece noaptea și nu mai circulă nimic. Ajunsă acasă, lasă telefonul deschis, cu spaima că o vor suna dintr-o clipă în alta, să-i spună că s-a terminat.
A doua zi, dimineața, află prin intervenții că l-au mutat la terapie intensivă, că are un sepsis, posibil din cauza escarei (ah, expertul în escare!), că e foarte grav și că are un pronostic rezervat. Seara, ajunge și unchiul Lenei – fratele lui – la spital. Doctorii îi spun că fac tot ce pot, dar… Lena reușește să ajungă de abia în dimineața următoare, când o întâlnește pe Alexandra care confirmă vorba cu ”omul sfințește locul” și ”excepția confirmă regula”. Alexandra este rezidentă la terapie intensivă. Este plinuță, cu un păr șaten strâns în coadă și ochi mari, luminoși. Este deșteaptă, de vreo douăzeci de ori mai deșteaptă decât domnișoarele de la upu. Și decât mulți alți doctori la vârste mult mai înaintate. Ceea ce n-o împiedică să fie și ea, la rândul ei, om. Sau, poate, tocmai asta o determină să fie: că înțelege că a fi om și a fi medic sunt două lucruri complementare și nu două care se bat cap în cap. Este caldă, umană, explică fără ifose de superioritate, cu răbdare, ce se întâmplă.
Între timp, Lena obține și analizele de la Obregia. Formula leucocitară era deja modificată, ceea ce înseamnă că infecția se pornise de atunci. A fost însoțită de fibrilație, modificări neuro-vasculare și tot tacâmul.
El e la terapie intensivă, cu masca de oxigen pe față, branșat la perfuzii și aparate care-i monitorizează funcțiile vitale. Ar vrea să vorbească, dar nu poate. Prinde strâns mâna Lenei și nu vrea să-i mai dea drumul.
*
E viu. A scăpat. L-au mutat în salon, la secția de clinică medicală. E tot pe perfuzii, dar fără mască. Încearcă să povestească ce a pățit. Lena înțelege cu greu ce spune. Și nu înțelege cât înțelege el din ce i se întâmplă. Și știe că mai mult de atât nu va mai fi niciodată.
*
Din niște poze alb-negru o privește un bărbat tânăr și frumos. Printre ruinele cetății Palmyra, în parc, cu prietenii. Găsește și câteva poze care au rămas la ea. Se uită la figurile familiare. Dintre toți, doar ea și ”mama” Vio au mai rămas. Restul nu mai sunt. Femeia frumoasă care a fost mama ei nu mai este de mult. Bărbatul frumos care a fost tatăl ei nu mai e nici el. A rămas doar o umbră cu ochi de copil într-un pat de spital.
