Portrete citadine: Cividale del Friuli, misterioasa amprentă longobardă a Italiei de Nord-Est

Înainte de a trece la împărtășirea impresiilor despre cuceritoarea așezare din provincia Udine a Italiei de Nord-Est, îmi permit să reflectez pentru o clipă la cuvintele autoarei Elif Shafak: „Sunt orașe în care mergi pentru că vrei tu și sunt orașe în care mergi pentru că vor ele.”…gânduri încărcate de simbolism și, cred, întru totul adevărate. Un astfel de oraș este Cividale del Friuli, iar pașii m-au purtat adesea, de-a lungul ultimilor cinci ani, pe „tăcutele strade” (precum versurile lui Macedonski) ale acestei așezări, ce, nu-i așa, „te fură încet”…

Întemeiat de însuși Julius Caesar și numit Forum Iulii (de unde vine și numele regiunii de astăzi, Friuli), Cividale del Friuli a străbătut secolele, afirmându-se deopotrivă ca reședință a Patriarhatului de Aquileia sau punct nodal al primului ducat longobard din Italia primelor secole de Ev Mediu. Acest din urmă neam (longobarzii, ce aveau să dea numele actualei regiuni italiene Lombardia) de origine germanică a ajuns în Italia în cursul secolului VI d.Hr. și a întemeiat o formațiune statală, ce s-a întins de la Cividale del Friuli la Milano și Pavia, până în sud, în regiunile Puglia și Benevento. Mai cunoscut este conducătorul longobard Alboin care a pătruns pe teritoriul actualei Italii (569 d.Hr.) și a cucerit Pavia (572 d.Hr.). 

Istoria orașului este pasionantă, iar studierea, oricât de sumară a acesteia, ne poartă de la împăratul întemeietor Julius Caesar (și a sa statuie din bronz ce poate fi admirată în zona centrală) la războaiele Imperiului Roman cu marcomanii, de la atacurile și distrugerile migratorilor avari (610 d.Hr.) la apariția francilor lui Carol Cel Mare (Charlemagne, 775 d.Hr.), respectiv de la dominația venețiană (vizibilă prin stemele faimosului leu ce ține între gheare Evanghelia Sfântului Marcu și personifică puterea și strălucirea dintotdeauna a Serenisimei) până la tratatul de la Campoformio (1797) între viitorul împărat al Franței Napoleon I și Austria habsburgică, prin care Cividale del Friuli va ajunge în posesiunea puterii de la Viena. Secolul XIX a adus cu sine faimosul Risorgimento, iar în anul 1866 Cividale del Friuli s-a alăturat Regatului Italiei. 

Aș aminti în context orele dramatice ale primului război mondial, ale marilor bătălii de la Caporetto (astăzi Kobarid/Slovenia), respectiv pierderile umane și materiale imense ale frontului de la Isonzo. Toate acestea au afectat semnificativ nu numai micul oraș străbătut de râul Natisone ci și întregul areal geografic-teritorial. Însuși unul din simbolurile așezării, Podul Diavolului (Ponte del Diavolo), a fost distrus de trupele italiene în retragere fiind reconstruit, sub o anumită formă, de austrieci, în ultimul an al primului război mondial (1918). Astăzi pietonalul Ponte del Diavolo, ce continuă construcția inițială a unui prim pod de piatră (1422), situat la o înălțime de 22 metri deasupra râului Natisone și lung de 50 metri, este unul din punctele majore de atracție ale orașului și îmi este foarte greu să ghicesc sau să aleg momentul în care priveliștea ce se deschide în fața călătorului este mai frumoasă…Poate totuși toamna, mai ales la ceas de amintire, când poți murmura în gând sau sotto voce, la vederea iederii ce îmbrățișează zidurile coborâte spre apă: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă”…

Cividale del Friuli nu înseamnă însă, deși am fi tentați să o rostim, doar Ponte del Diavolo. În egală măsură călătorul poate admira așa-numitul Tempietto, construcție longobardă de Ev Mediu timpuriu, ruinele complexului episcopal sau mânăstirea Santa Maria in Valle, toate cele enumerate devenite în anul 2011 parte din Patrimoniul Mondial al UNESCO. Iar vizitarea Tempietto îndeamnă iubitorul de istorie la reflecție asupra adevărului atât de relativ privind imaginea Evului Mediu european, captiv cumva între strălucirea lumii antice și Renaștere. Poate pentru că, iată, și în perioada respectivă arta a avut frumusețea ei. 

Închei această prezentare a unui oraș fermecător gândindu-mă atât la Ponte del Diavolo și legenda sa (personajul ar fi ajutat la crearea primului pod, tributul solicitat fiind viața celui dintâi om care-l va străbate; locuitorii însă au complotat, iar prima vietate care a trecut podul a fost un cățeluș…), cât mai ales la amprenta culturală și arhitecturală longobardă ce a imprimat o anume particularitate, vizibilă inclusiv urbanistic, a acestui areal teritorial. Peste toate însă, un nou și nesecat apel la cultură, la artă și poezie. Originar din Cividale del Friuli este unul din cei mai importanți artiști italieni ai teatrului de marionete, Vittorio Podrecca (de reținut cuvintele sale: „Marionetele sunt realizate din aceeași țesătură precum cea a muzicii, a ritmului vieții și a artei ce emană din ele”) iar deslușirea misterului pe care-l încearcă vizitatorul întrebându-se oare ce influență predomină (latină? longobardă?) este redată de versurile poetului friulan Enzo Driussi. Poezia se numește „Sembrava una notte come altre” („Părea o noapte precum altele”) iar versurile sale, în friulană și italiană, vorbesc despre generozitatea istoriei și culturii, atât de umane sub toate aspectele sale. Acesta este neîndoielnic spectacolul lumii, în care se întrepătrund influențele mai multor secole și în care înălțătorul sentiment de a oferi și împărtăși este indispensabil iar lipsa acestuia generează doar durere și neîmplinire:

 

Signor, ce dul/Ve nome dos mans/Par pode da nuje.”….,,Signore, che pena/Aver solo due mani/Per poter dare niente” („Doamne, câtă neîmplinire/Să ai doar două mâini/Pentru a nu putea dărui nimic”).   

Varianta initiala a articolului a aparut in Revista de cultura „Arges”, anul XXII (LVI), nr.8 (482), august 2022, pag.20. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *