Note pentru un jurnal al despărţirii (151)

Şi toamna a devenit, în acest anotimp al doliului, visul ce creşte din materia nopţilor noastre: prelungă îmbrăţişare a dorului, ea ne dăruieşte, melancolic, ceea ce zilele vieţilor noastre nu ne mai pot acorda, asemeni unei consolări curgând din cerul palid arcuit deasupra rănii ce nu se închide.

Şi toamna a devenit, în acest anotimp al reveriei îndurerate, portul spre care revenim cu tenacitatea unor păsări marine: oricât de departe am pluti în larg, acest ţărm al căutărilor noastre ne atrage cu forţa irepresibilă cu care vârtejul de imagini sincopate nocturne mă cheamă la el, spre a te putea îmbrăţişa şi regăsi.

Şi toamna a devenit, în acest anotimp al privirii eliberate de trupuri trecătoare, singura punte pe care mai putem păşi, spre a descoperi urmele pe care paşii noştri le lăsau în solul unei fericiri despre care am crezut că va fi fost eternă.

Şi toamna a devenit, în acest anotimp al introspecţiei nostalgice, spaţiul de rezonanţă în care vocile ce au răsunat cândva se regăsesc şi se topesc în unicul murmur pe care îl mai putem desluşi, ca pe un ecou al glasurilor celor ce demult.

Şi toamna a devenit, în acest anotimp al palorii spectrale, poarta la care batem, ştiind că , dincolo de ea, un domeniu al împăcării ne aşteaptă, ca o promisiune ce răscumpără anii de pustiu în care am alunecat, amândoi, ca într-o genune văduvită de culori.

Şi toamna a devenit, în acest anotimp al iubirii disperate, casa pe care nu mai dorim să o mai părăsim, niciodată: departe de povara soarelui aspru al verii, cântărim, surâzând, noianul de raze tremurătoare ale unui ceas crespuscular, atinşi, uşor, de vântul ce nu mai aleargă, ci doar poposeşte în marginea noastră, spre a ne însoţi în amiezele pe care le contemplăm, cu ochii noştri uniţi.

Şi poate că această toamnă, cea despre care scriem în jurnalul nostru, ca într-o elegie minoră şi provincială, va fi şi cea în care ne vom topi, ca într-o întindere de trandafiri şi de unde: caligrafia norilor de pe cer va fi asemeni rândurilor pe care şcolarul ce am fost le aşternea sub privirea ta îndrăgostită, iar aerul pe care îl respirăm va fi respiraţia fiinţei ce a regăsit, în cele din urmă, pacea spre care a tins, ca spre un liman al înseninării.

Şi aceasta va fi toamna noastră, toamna în care se vor stinge toate toamnele de dinaintea ei, ca într-un album de fotografii sepia. Cuvintele, eliberate, ne vor izbi ca nişte valuri, iar paşi noştri vor curge în ritmul unei plimbări spre capătul lumii. Un singur anotimp şi o singură iubire, iată ceea ce ne- a fost dat şi iată ceea ce am regăsit . Şi glasul tău se va desena pe cerul saturat de miresme ca un zmeu jucăuş, presimţire a timpului eliberat de timp ce ne va cuprinde, treptat, asemeni unei îmbrăţişări.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *