Tribunalul

În soarele domol de octombrie, Lena reflecta asupra dilemei etice dintre morală și justiție. Îi venea în minte zeița Themis, simbolul justiției din antichitate până în prezent. Ce reprezenta femeia cu ochii acoperiți de o eșarfă, care ținea într-o mână o balanță, iar în cealaltă o sabie? Eșarfa sugera menirea judecătorului de a face dreptate în condiții de independență și imparțialitate. Trebuia să cântărească drept și să lase balanța să arate unde este dreptatea, pentru ca sabia să nu cadă și să lovească greșit. 

”Unde este dreptatea?”, s-a întrebat Lena, răvășind absentă frunzele căzute pe trotuar. Și și-a amintit de o domnișoară, angajată la un magazin Orange, care pretindea că ar fi fost și proaspăt absolventă a facultății de drept. Fata îi făcuse un contract oneros tatălui Lenei, pe vremea când acesta se afla de abia într-o fază incipientă de Alzheimer, nediagnosticată încă, și care se manifesta la acea vreme doar prin pierderi ocazionale de memorie și o ușoară confuzie. De pe urma acestei isprăvi, bătrânul se pricopsise cu trei telefoane mobile, dintre care un LG smart, cu touch screen, pe care nu a mai apucat să-l folosească. Toate cele trei jucării, cu tot cu abonamentele aferente, îl costau aproximativ 130 lei pe lună. Atunci când Lena a încercat să înțeleagă cum a fost cu putință să i se facă o asemenea ofertă unui bătrân de 84 de ani care nu pricepea mare lucru din tehnologia modernă sau din hățișurile contractelor marilor companii de telefonie mobilă (în naivitatea ei, Lena își închipuia că a fost o regretabilă eroare și că domnișoara de la Orange nu era conștientă de consecințe), fata i-a răspuns scurt și cu un aer de vădită superioritate, fluturându-și ipotetica diplomă la drept pe sub nasul Lenei, că date fiind cunoștințele ei în domeniu, ea știe și o informează pe această cale și pe Lena că există o diferență netă între moral și legal. Cu alte cuvinte, contractul era perfect legal, iar ea era acoperită și n-o durea nici acolo unde n-o bătea soarele de faptul că era profund imoral. Deși era perfect conștientă de asta. În sprijinul ei venea faptul că, într-un sistem judiciar anchilozat, cu judecători care aplică legea orb și anapoda, nu are sens să aduci în discuție aspectele morale, pentru că sunt egale cu zero. Și iată așa s-a ajuns – reflecta Lena – de la Themis cea independentă și imparțială la justiția cea oarbă.

Justiția cea oarbă din România se ocupa de tot felul de aspecte la grămadă, printre care și cele strict administrative. Asta pentru că partea administrativă a acestei țări se ocupa de buzunare. Mai exact, de umplut buzunarele guvernanților și de golit buzunarele cotizanților. În concluzie și în mod firesc, nu mai avea timp de situațiile exclusiv procedurale. Una din cele mai delicate și dezagreabile situații era cea legată de îngrijirea persoanelor cu nevoi speciale și cu boli cronice care îi pun în imposibilitatea de a se autoîntreține. Ca să te poți ocupa de o astfel de persoană și a-i administra veniturile pe care nu și le mai poate administra singur, în situația în care persoana cu pricina nu este copilul tău, trebuia să faci o acțiune în instanță, numită punere sub interdicție. Mai exact, în situația  în care aveai un părinte care se îmbolnăvea de Alzheimer, trebuia să îl chemi în judecată (da, da, exact așa: îl chemai în judecată ca și când ar fi fost un inculpat și ai fi avut un conflict sau ceva de împărțit cu el) și să urmezi niște pași care se derulau cu viteza melcului călcat pe coadă. În toată povestea erau implicate mai multe instituții: Autoritatea tutelară, care trebuia să facă o anchetă la domiciliu; IML, unde aparținătorul (copilul bolnavului în acest caz) trebuia să ceară o expertiză psihiatrică, deși mai depusese la dosar, înainte, încă două-trei hârtii de la neurologi din diferite spitale și de la un psihiatru de la Spitalul Obregia; Procuratura, unde aparținătorul trebuia să se prezinte cu cel puțin un martor care să întărească faptul că cel care urma a fi pus sub interdicție nu mai era capabil să-și poarte singur de grijă, chiar dacă biletele de externare de prin toate spitalele prin care a trecut bolnavul, inclusiv Obregia, tot asta au susținut (nu conta faptul că biletele erau semnate de medici specialiști care își puseseră parafa și își asumau răspunderea pe ceea ce afirmau; aparținătorul putea să aducă orice neavenit care se intersectase cu bolnavul, numai să zică la Procuratură: ”Da, domle, așa e, individul nu mai e capabil să-și poarte de grijă singur”; carevasăzică, neavenitul era un fel de supervizor peste specialiștii din spitale), iar, într-un final, dar nu în cele din urmă, însăși Judecătoria, unde – sunteți pregătiți? – trebuia să-l aduci pe însuși ”inculpatul” la bară!

Toată această poveste, cu etapele ei bine repartizate în timp și spațiu, durau în jur de șase luni-un an. În acest răstimp, bolnavul nu putea fi internat, pentru că era necesar acordul lui, acord pe care era puțin probabil să-l dea în cunoștință de cauză. Desigur, acordul unui om cu mințile rătăcite nu e atât de greu de obținut, dar e profund imoral și iar revenim la dilema morală versus justiție. Sau mai exista varianta în care devenea într-atât de violent, încât putea fi internat cu poliția și nu mai avea nici o importanță acordul nimănui. Sau, desigur, putea să aibă ”șansa” să moară până la sentință și toți cei din jur se vor fi liniștit, pentru că nu prea mai aveau de ce să se agite. Poate doar să se dea cu capul de pereți…

S-a mai vorbit despre asta aici. Alzheimerul e o  boală neiertătoare, cu un debut insidios și o evoluție lentă. E umilința ultimă pe care o aduce bătrânețea și are o incidență înspăimântător de mare. În lumea civilizată există forme civilizate de instituționalizare pentru pacienții cu această boală. În România, pe vremea aceea, exista doar o societate fantomă care oferea sfaturi pe internet. Treabă care nu ajuta foarte mult. Singura soluție funcțională era procesul, urmat de internarea într-un cămin, unde se presupunea că ar fi trebuit să primească o îngrijire mai adecvată decât acasă. De altfel, îngrijirea unui bătrân cu Alzheimer la domiciliu, de către o singură persoană care conviețuia cu el, era un soi de misiune imposibilă și cu șanse mari de a degrada și starea de sănătate fizică și psihică a îngrijitorului. Iar atunci când, așa cum s-a întâmplat în cazul tatălui Lenei, îngrijitorul era o nevastă cu o stare psihică și fizică deja degradată, lipsită de urmași, căzută tot în grija moștenitorului soțului bolnav, soț pe care își propusese să-l urască până dincolo de moarte, misiunea unicului copil al bărbatului se transforma într-un soi de Zidul Morții. Adică, indiscutabil, existau cascadorii mai simple decât să fi avut grijă de doi bătrâni, dintre care unul cu Alzheimer și celălalt cu o formă atipică de schizofrenie, într-un apartament în care nu mai aveai unde să aduci și o femeie pentru îngrijire permanentă. Așa că Lena a trebuit să se limiteze la o femeie care venea zilnic, doar cât să administreze medicamentele. Și a ajuns să facă naveta săptămânal.

După diagnosticul pus cu o vară în urmă, chiar dacă a bănuit ceva, fără să fi avut totuși o confirmare clară, pentru că bătrânul refuza să meargă la medic, Lena a avut reacția unui om lovit în moalele capului. Au fost seri în care plângea, făcută ghem, în pat, în timp ce copilul ei minunat, așezat lângă ea, încerca să o mângâie și să o consoleze. Cumva, Lena știa ce avea să urmeze. Cumva, simțea ea însăși cât de înfiorătoare trebuie să fie capcana în care el se simțea prins. Tatăl ei era un om educat, crescut cu guvernantă nemțoaică, cu lecturi bogate și cunoștințe muzicale și artistice alese. Lena nu era sigură încă dacă ăsta fusese norocul sau blestemul lui. Pe undeva, tocmai asta l-a făcut să fie ceva mai cooperant în momentele de luciditate. La testul MMSE, folosit la identificarea deficiențelor cognitive ale adulților, i-a ieșit o valoare surprinzător de mare pentru un bolnav de Alzheimer într-o fază avansată. ”Vă miră?”, a întrebat-o psihiatra de la Obregia. ”Este așa pentru că e foarte inteligent.” Pe de altă parte, faptul că era foarte inteligent l-a făcut să conștientizeze chiar și în momentele în care părea complet absent că ceea ce i se întâmpla era complet în neregulă. Umorul a fost și continua să fie singura lui salvare.

Cu o vară în urmă, Lenei i-ar fi fost util să-l poată interna. Însă, la vremea aceea, legea nu-i permitea, iar el era încă în faza de negare. Lena îmbătrânea de fiecare dată când el pleca de acasă și simțea cum îi cresc fire albe ori de câte ori îl suna și era printr-un autobuz. Bătrânul nu mai știa numerele autobuzelor, se orienta doar din instinct și întrebând trecătorii. Într-o zi, a vrut să ajungă la cabinetul Lenei și ea a trebuit să se ducă după el, să-l ia din fața magazinului Unirea, pentru că de acolo n-a mai știut să se orienteze.

Până la urmă, Lena a demarat actele și a așteptat. Au urmat reprize de lupte, adevărate războaie civile, la cei doi bătrâni acasă. O sunau pe rând, când unul, când celălalt. Dana – nevastă-sa – era convinsă că el joacă teatru și că se poartă așa doar ca să-i mănânce ei sufletul și zilele. Nici în ruptul capului n-ar fi acceptat că e bolnav. Lua momentele lui de absență și delir drept niște glume crude, așa cum fuseseră multe altele pe care el i le făcuse de-a lungul timpului, în bizara lor comuniune toxică, bazată pe codependențe nesănătoase și dominație.

Pe rețelele de socializare circula un clișeu care spunea că ”de la o proastă ai tot ce vrei”. De fapt, asta își închipuiau doar femeile frustrate care se autointitulau deștepte și bărbații care încă își mai închipuiau că tot ce zboară se mănâncă. Sărmana ”proastă” a lui taică-său adunase umiliri și suferințe cărora nu știa să le dea glas și avea reacții de fiară rănită și încolțită. Mârâia și mușca în stânga și în dreapta, fără discernământ. Taică-său o luase de nevastă, crezând că e mută și domestică și că o va putea dresa. Realitatea l-a depășit. Dumnezeu, Karma, sau cum o mai fi vrând să-i spună fiecare, nu doarme. Spre deosebire de justiția umană, cea divină pare să ia în calcul și reperele morale. Iar Lena continua să creadă că Dumnezeu are un înspăimântător simț al umorului.

De cealaltă parte, bătrânul își acuza nevasta de tot felul de lucruri aiuritoare, construind, la rândul lui, diferite scenarii fantastice. Într-un final, amândoi își smulgeau părul din cap că în urmă cu treizeci de ani s-au dus la starea civilă.

Treptat, războaiele domestice s-au liniștit pe măsură ce tratamentul psihiatric începea să-și facă efectul. Și pe măsură ce el înțelegea cât de cât ce i se întâmpla. A continuat să vorbească aiurea, a început să le recunoască din ce în ce mai greu, dar a început și să accepte situația fără să se mai pună de-a curmezișul, fără să mai acuze pe nimeni de nimic. Se bucura când le vedea pe Lena cu Hanna. Chiar dacă nu îi era foarte clar întotdeauna cine sunt. A uitat, însă, cum e să formeze un număr de telefon. Apoi a uitat și să mai răspundă la telefon. Lenei îi era din ce în ce mai greu să sune și să se ducă la ei. Înainte, vorbea cu el de cel puțin două-trei ori pe săptămână. Uneori o suna mai des, ca să îi dea tot felul de sfaturi necerute. De multe ori, o suna în momente complet nepotrivite și o scotea din minți. Era un tip autoritar și pisălog și o exaspera când o cicălea, încercând să o convingă de tot felul de teorii de care Lena nu avea nici nu chef să fie convinsă.

Acum ajunsese umbra unei umbre. Era de o blândețe pe care nu i-o cunoscuse niciodată. Când l-a dus la biserică, în preajma Crăciunului, cu puțin timp înainte de a nu se mai putea ridica deloc din pat, ca să-l împărtășească, le-a spus Lenei și prietenei ei că sunt niște sfinte. Lena a simțit că i se înmoaie picioarele. Cel care fusese tatăl ei și pe care a ajuns să-l locuiască străinul ăsta blajin nu i-ar fi spus niciodată așa ceva. Întotdeauna ar fi fost ceva ce nu ar fi făcut îndeajuns de bine, iar el ar fi avut o critică de adus. Îi rupea inima bătrânelul ăsta necunoscut care apăruse de niciunde la brațul lui Alzheimer. Îi era îngrozitor de dor de conversațiile ei cu cel care fusese înainte, chiar și de cele în care o cicălea. Îi era dor de ironia și de sarcasmul lui. Îi era dor să vorbească cu el la telefon.

Cu o săptămână înainte de dimineața procesului, a mers la el ca să le ducă de mâncare, să le lase bani pentru facturi și pentru femeia care îi dădea medicamentele. În pat era un cadavru viu, cu privirea stinsă. Lena a trebuit să-l ridice din pat și să îl ducă la masă, ca să îi poată da prăjiturile pe care i le adusese. În toate zilele astea avusese în cap numai înfățișarea la procesul pentru punerea sub interdicție. În actualul context, aproape că nu îi mai vedea rostul. Ceea ce, în mod normal, ar fi trebuit să fie o formă de protecție cu preluare de tutelă, avea, de fapt aspectul unei decăderi din drepturi. Cu gândul la cadavrul viu din pat, Lena nu mai era lămurită despre ce drepturi mai era vorba. Așa că a obținut o adeverință de la medic, prin care se confirma că nu este deplasabil. Realitatea este că, și dacă ar fi fost, Lenei tot nu i s-ar fi părut firesc să târască în fața instanței un bătrân de 85 de ani, bolnav de Alzheimer.

La 9.30 dimineața trebuie să ajungă la tribunalul de pe Știrbei Vodă. Ia un taxi, pentru că nu a reușit să doarmă deloc peste noapte. S-a foit și s-a rostogolit de pe o parte pe alta, cu gândul la ziua care va urma, cu gândul la tatăl rămas cadavru viu în patul din apartamentul mic și pentru care nici nu mai știe ce încearcă să obțină acum. Pentru că tot ceea ce ar fi fost esențial de obținut s-a dus fără întoarcere.

Oglinda din baie îi întoarce înapoi imaginea unei femei încă tinere, trasă la față, cu cearcăne. Are două cercuri vinete sub ochi, pe care încearcă să le camufleze cât de cât cu fard. Încearcă să cosmetizeze întreaga figură palidă și chinuită din oglindă. Se recunoaște cu greu în imaginea reflectată.. Femeia din oglindă nu poate fi ea. O umbră de dermatograf negru, rimel, un blush și încă o umbră de ruj ar trebui să o resusciteze, dar din oglindă continuă să o privească străina cea palidă și încercănată în variantă tehnicolor.

În fața completului de judecată, pe hol, e lume puhoi. Aproape nici un loc să stai jos. Pe listă sunt șapte spețe de punere sub interdicție, cu procuror. În rest, diferite procese civile: retrocedări, divorțuri, pensii alimentare. În dreapta Lenei, doi tineri discută cu avocata lor. ”Da, eu voi păstra domiciliul actual, el va mai sta acolo până când își va găsi în altă parte. Sigur că sunt de acord.” El are o față chinuită, se uită la ea. Ea îi ocolește privirea. La avizier, o doamnă peste șaizeci de ani, suspect de intens fardată și excesiv de juvenil coafată, se uită prin niște rame trendy, fără să înțeleagă nimic. Se uită spre Alina, avocata Lenei și îi pune niște întrebări fără cap și fără coadă. Este evident că n-are avocat și îi cere Alinei o carte de vizită. Alina încearcă să o ajute cu încurcăturile de la avizier, dar se eschivează atunci când vine vorba de cartea de vizită. Avocata Lenei este unul dintre puținii oameni cu majuscule din câți cunoscuse. Într-o țară normală, ar fi făcut o carieră strălucită în magistratură. Inteligentă, dotată cu o fină cunoaștere a naturii umane, empatie și cu un simț al dreptății cum numai la avocații binelui din filmele americane mai se întâlnește, la ea nu există distincția dintre morală și lege. Legea, pentru ea, trebuie să fie morală, altminteri n-are sens. Fără Alina, Lena știe că ar fi plecat cu venele de gât în dimineața aia de la tribunal.

Pe holul arhiaglomerat se apropie un grup, alcătuit dintr-un bărbat și două femei. Cele două femei sunt masive. Una o susține pe cealaltă de braț. Cea susținută are privire goală și trăsături de bolnav cu Sindrom Down. ”Uitați-vă,  ăsta sigur este un proces de punere sub interdicție. Au venit cu bolnavul la interogare.” Pentru că așa spune nenorocita de lege. Aia care n-are nici o treabă cu morala. Că trebuie să aduci bolnavul, să-l interogheze și judecătorul. După ce l-au interogat cinci doctori și un asistent social. Să se asigure că nu decade din drepturi pe cine nu trebuie. Aparent ar fi o măsură de protecție împotriva unui eventual abuz. În realitate sfârșește prin a fi doar o altă formă de abuz. O lipsă de respect față de suferința umană, în care se ajunge la amestecarea unor oameni bolnavi, care de abia se țin pe picioare, printre oameni sănătoși, veniți să-și împartă dreptatea din varii motive, totul într-o degradare totală a ființei umane. Un purgatoriu de inocenți și vinovați, puși de-a valma de un sistem mai bolnav decât ei. Nu li se creează un spațiu special sau condiții speciale de așteptare, adecvate unor oameni afectați de o boală gravă.

Lena se uită la cele două femei. Cea care o ține de braț pe bolnavă se uită disperată în jur, după un loc pe care să o așeze. Nu are unde. Holul îngust este ticsit de lume, iar scaunele puține, lipite de perete, sunt toate ocupate.

În sala de judecată e atât de aglomerat, încât nu se poate sta nici măcar în ușă. Intră doar Alina. Lena rămâne să aștepte spre ieșirea din culoarul aglomerat, în singurul loc ceva mai aerisit. Când este chemată în sală, încearcă să se strecoare pe lângă aprodul care e cât pe ce să n-o lase să intre. Au reușit să evacueze cazurile fără procuror pentru că atmosfera devenise irespirabilă în sala mică și înghesuită. Lena îi explică în ce calitate este acolo, trece de el și se sprijină de perete, într-un colț. A nimerit în momentul în care la bară este o bătrânică sfrijită, cu o broboadă pe cap, flancată de un avocat într-o parte și de o femeie mai tânără în cealaltă parte. Posibil fiica sau nepoata. Bătrânica nu înțelege nimic din ce i se întâmplă. Râde și îi mulțumește judecătoarei, răspunde pe lângă subiect și părăsește sala cu un aer de veselie nesănătoasă, ținută de subțiori de cei doi. Lena simte că se prelinge pe lângă zid când o vede. Locul bătrânei nu este aici. Lena se gândește cu groază ce ar fi însemnat să nu fi avut adeverință medicală pentru tatăl ei și cum ar fi fost dacă ar fi trebuit să-l târască, sfârșit și livid cum era, într-o sală de judecată.

Procesul ei se termină repede. Nu apucă să spună mai nimic, nu o întreabă nimeni nimic, actele sunt clare, Alina este minunată, iar judecătoarea dă semne că a înțeles situația. Iese din sală împreună cu Alina și mai stau un timp pe trotuarul din fața tribunalului, ca să schimbe câteva cuvinte. Sunt amândouă revoltate de țara în care trăiesc, de lipsa grijii față de om, de legislația absurdă, de ceea ce au văzut înăuntru. Au un nod în gât și lacrimi în ochi.

După ce se desparte de avocată, Lena se oprește la bancă să facă niște plăți, mănâncă o salată la Pizza Hut și dă câteva telefoane. Ajunge la cabinet pe la ora douăsprezece. Merge la baie să se spele pe mâini, se uită în oglindă și se sperie. Imaginea reflectată de oglinda din cabinet arată mai rău decât cea de dimineață, din oglinda de acasă. De cealaltă parte o privește înapoi o creatură cu o față descompusă, cu halouri negre la ochi. Cearcănele ei obișnuite sunt dublate de niște umbre difuze, vineții. Probabil că, la un moment dat, fără să-și fi dat seama, s-a frecat la ochi și a transformat dunga dermatografului de pe pleoapa superioară într-o suprafață întunecată care înconjoară tot ochiul. Arată exact așa cum se simte: de parcă ar fi murit deja și acum încă ar mai fi umblat. Arăta ca un om într-o fază terminală, numită România.

Ajunsă acasă, încearcă să se culce, dar nu poate să adoarmă. O oboseală lancinantă, fără început și sfârșit, pornită din adâncurile ființei ei, o răstignește în patul în care nu are cum să-și găsească liniștea. Din abisul tulbure al gândurilor ei fără odihnă, îi răsună ecoul unui cântec din anii `70, un cântec pe care nu l-a mai ascultat de aproape patruzeci de ani. Și la care nu s-a mai gândit cam tot de atâta timp. Nu face parte din genul de muzică pe care Lena îl ascultă acum. De fapt, nu e foarte lămurită dacă ascultă un anume gen. Știe mai degrabă doar ce nu ascultă. Un amic, a cărui muzică o ironizase cândva, i-a zis, puțin atacat: ”Acum, nu toată lumea ascultă rock-ul tău.” Lena nu înțelegea prea bine cum a ajuns el la concluzia asta, fiind doar un amic și nu cineva foarte apropiat. Iar ea cu siguranță nu asculta numai rock.

”Tu t`en vas” a lui Alain Barriere și Noelle Cordier era un cântec care le plăcea părinților ei. Îl cântase în duet cu tatăl ei prin 1978-1979. În perioada aia, pentru aproximativ un an, fusese plecat pe un șantier în țările arabe. S-a întors de acolo cu un casetofon Panasonic care avea și funcție de înregistrare. Era pentru prima dată când Lena vedea așa ceva și săptămâni întregi s-au jucat toți trei cu înregistrări în care fiecare recita câte o poezie sau cânta. Lena nu mai știa ce s-a ales de caseta aia. Nici nu mai ținea minte ce a cântat și a recitat fiecare. Își mai amintea doar că tatăl ei a recitat ”Glossa” lui Eminescu și apoi au cântat amândoi, împreună, ”Tu t`en vas”. Își mai amintea și că vocea ei, înregistrată, i s-a părut îngrozitor de străină, ca și când ar fi aparținut altcuiva. Iar acum, treizeci de ani mai târziu, îi suna în cap într-una cântecul ăsta și se întreba cum de era posibil să-i pară atât de siropos și atât de sfâșietor în același timp.

”Tu t`en vas

Je reste lẚ seul et perdu

Comme aux pires heures de l`enfance

J`ai peur de l`hiver et du froid

J`ai peur du vide de l`absence

 Tu t`en vas

Soudain pour moi tout s`assombrit

Le monde n`est qu`incohẻrence

J`ai peur de toi, j`ai peur de moi

J`ai peur que vienne le silence.”