Do ut des…

Mare revoltă, verbală chiar până la nivel suprem, – era să scriu imperial,– în legătură cu ce s-a „descoperit” în relația ban public – media: e inacceptabil ca partidele să  stipendieze din banul poporului trusturile media. În fapt un aspect care nu miră nici un cetățean lucid, de nivel mediu.   Avem de-a face cu un principiu al echilibrului roman – bun sau rău – care nu trebuia descoperit fie și pentru faptul că nu era acoperit. O „redescoperire a Americii” nu te face Columb. Do ut des, îți dau ca să îmi dai, reflectă intenția dreptului roman de a stabili o relație echitabilă, de unde ceva mai tardiv și formula do ut facias, îți dau ca să (îmi) faci. Desigur,  la un moment dat se pune problema de unde îți dau ? ce să îmi dai? și ce să îmi faci?

Ca să nu intrăm în oneroase amănunte juridice – nefiind jurist – trebuie subliniat că principiul avea și un aspect vizând relația cu sacrul tocmai în măsura în care între cele două exista o coexistență firească; dar, subliniez, fără a confunda domeniile. Legea era sacră dar nu manipulată de sacerdoți, după cum religia nu era interpretată de juriști. Cel mai elocvent caz îl ofereau negustorii romani a căror activitate, din motive pragmatice, stătea sub semnul lui do ut des adresat zeilor: Mercurius era preferatul; în speranța unor „negocieri” fructuoase, se aducea o jumătate din ofrandă înainte de plecare, iar cealaltă la întoarcere, dacă era o reușită. De bănuit că Zeul înțelegea mesajul, dacă dorea o jertfă întreagă, căci până la urmă un zeu trăia atâta timp cât era „cultivat”, adică atâta timp cât dădea pentru ceea ce primea. Evident că marile sacrificii vizând societatea romană, pe același principiu, se făceau din banii publici, în văzul cetățenilor. 

Revenind la micul nostru circ, nu putem spune că partidele nu își trimit mai departe stipendiile din banul public către popor: mijloacele media prezentând atât de diferit și mincinos același eveniment, nu fac decât să ofere mai departe comanda primită. Altfel spus, banul public se întoarce, ce-i drept într-un mod parșiv, tot către contribuabili, altfel zis  am dat ca să primim, nu neapărat ceea ce ne-am dorit; nici zeii nu dădeau întotdeauna pentru cele primite, doar că mediaticii nu rămân cu jumătate, dimpotrivă au întregul.  Ridicol nu e că s-a „descoperit” ceea ce se știa, ci faptul că „descoperitorul”, investigatorul e din categoria eiusdem farinae, ceea ce sugerează o concurență pe principiul (dacă e principiu?) „dacă nu am eu, să nu aibă nici ceilalți”, precum un mic zeu  frustrat care nu și-a primit cealaltă jumătate a jertfei. 

Ajungem astfel la un alt aspect contemporan al clasicului  do ut des; s-a pus problema, provocând iarăși o oarecare furtună mediatică, denunțarea surselor – se merge „pe surse” și e clar de ce nu la surse – la care apelează mediaticii trusturilor de presă pentru a-și „construi”… demoliționist informațiile de zi cu zi. Desigur, nu s-a pus problema posibilității ca sursa turnătoare să mintă după cum a fost stipendiată sau, mai mult ca ea să nu existe fiind fictivă, de unde și imposibilitatea de a merge la ea, preferându-se inevitabilul  pe. 

Deci, do ut des este o sinteză a echilibrului în relația juridic – social sau sacru – social, indiferent de sursa pecuniară, cu condiția să se știe cine e donatorul și cine donatarul, adică unde e sursa și la care mergem… dar probabil că iarăși dăm ca să primim.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *