,,ca o vrednică Ariadnă” (p.26), Ecaterina Petrescu Botoncea se mişcă asimptotic între viaţă şi moarte, nescăpând niciun moment din mână ,,firul”(epic) călăuzitor. Nu atât din punct de vedere filosofic (deşi genul de scriitură ce îi poartă semnătura debordează de sapienţialitate: ,,-Omul este o fiinţă ascunsă şi nestatornică. Fericit acela care, într-o formulă încă neexersată de natură, dar ştiută de Dumnezeu, îşi cântă cu demnitate şi graţie, fără măşti, balada vieţii şi a morţii. În ambele stă otrava dezamăgirilor.”-p.28; ,,Omul are vârsta păcatelor sale…” –p.35; ,,Nu suntem deloc atenţi la premoniţii şi apoi regretăm că ni se adeveresc!” –p.41), ,,experienţa morţii” (p.26) fiind trăită zilnic (prin natura meseriei de medic anestezist: ,,o femeie care și-a înscris în gene propria conștiință de a servi viața până la capăt (…)” –p.52) la cote înalte, cât, mai ales, din perspectiva înţelegerii profunde şi a căutării rostului şi sensului existenţial (,,decriptare a propriei lumi” –p.29), gest intelectual prin excelenţă (a se vedea semnificaţia lui intellego, cel care caută să desluşească şi să priceapă, în speţă, căutătorul în Absolut). Cum drumul spre moarte (final al vieţii fizice, nu însă şi al celorlalte tipuri de existenţe paralele din planurile energetice superioare) începe chiar din secunda venirii pe lume (nascendi e puoi muori), totul fiind un parcurs existenţial contra cronometru, a trăi-trăire, respectiv a locui-locuire (în trup, în spirit, în Dumnezeu, în matrice, în gând, în imaginar sau în terna realitate, în armonie cu lumea şi cu sinele, în acord cu binele, frumosul şi adevărul: ,,Locuiam în acelaşi loc, în aceeaşi curte şi nu eram decât cu vreo trei ani mai tânără, dar oricât de înalţi erau copacii de la marginea gardului, nu puteam vedea, ridicându-mi privirea la înălţimea lor, chipul lumii în perspectiva timpului. Vârsta nu era un argument.” –p.25) devin două preocupări de căpătâi şi, prin extensie, din perspectivă creştină, echivalent al jertfei şi al disponibilizării sufleteşti întru ieşirea în întâmpinare şi ajutorarea semenului din imediata vecinătate: ,,la fiecare asfinţit mor câte puţin, dar (…) în fiecare dimineaţă încep efortul creator de a da sens materiei mele. Fără un sens, nu aş avea sens.” (idem). Întâlnim aici alfa şi omega-ul existenţial, două pietre de hotar, capete de pod, dimineaţa şi asfinţitul, începutul şi sfârşitul, ciclul complet, actul repetitiv ce se temeluieşte pe actul creator, punere în operă pentru care e nevoie de mobilizare şi de făptuire, de efort, implicare, strategie, trăire intensă, viziune, motivare, dăruire şi determinare, semn că nu tot ce ţine de vieţuire ne apare ca un dat, ci intervine şi aportul/contribuţia personală, ceea ce înseamnă liber arbitru cu un vădit rol formator.
Căutarea Sensului capătă, pentru Ecaterina Petrescu Botoncea, semnificaţia trecerii pragului sau a pervazului, a pendulării între aici şi acolo, între ieri şi azi, între sacru şi profan, între trecut, prezent și viitor, între Dumnezeu şi neamul din care face parte, între trăiri şi simţiri, între nevoia de a observa şi nevoia de a spune/scrie, între singurătate şi a fi in medias res, în miezul lucrurilor, al problemelor şi al aproapelui în suferinţă, totul pe fondul lui terra ferma, al certitudinilor folosite ca punct de plecare şi ca necesare elemente de ghidaj prin Labirint: ,,viaţa există pentru că eu exist.” (p.27). Existenţialism în stare pură, ordonare-reordonare de tip cartezian, conştientizare şi ierarhizare, consecinţă firească, autoplasare în context, situare într-un cadru existenţial riguros determinat, fiecare palier fiind trecut prin ,,filtrele” personale (amprentare de eu): ,,Fără văzul, auzul, gustul, pipăitul şi interpretarea mea, nu ar exista timp, spaţiu, culoare, bucurie, durere, trandafiri şi spini.” (idem). Şi cum ,,spinii” sunt mai numeroşi decât trandafirii în vremurile bulversante în care trăim, neîntâmplător, expresia ,,de dincolo de” ţine de un ,,Şi eu am fost în Arcadia” generic, mărturie-relatare febrilă de la faţa locului (,,Eu nu sunt decât reporterul care scrie o poveste cu vârful inimii, despre sincronicităţi, despre relaţia parte-întreg, energii legate între ele fedeleş şi mereu în competiţie (…)” –p.11), de cele mai multe ori cu sufletul la gură, consemnare, precipitare, palpit, emoţii, pulverizare a ființei. Tot de localizare şi de fixare a reperelor ţine şi procesul de (auto)identificare, simbolism cu largi reverberaţii în opera Ecaterinei Petrescu Botoncea. Ce se află-ascunde, în fapt, ,,dincolo de dimineţi” ţine de taina mai mult sau mai puțin desluşită, de ochiul exersat care percepe ,,altfel” şi dincolo de realitatea de tip ,,comunitar”. De regulă, semn de bun augur, promisiune a unui nou început, dimineaţa e momentul zero al zilei, dar şi confirmare a încă vieţuirii, a încă sălășluirii în corpul fizic, a unui prezent încă populat şi (în)fiinţat. La Ecaterina Petrescu Botoncea, dimineaţa devine un semn al ,,bilanţului”, supravieţuire în caz de război, răzbire prin ,,zaţul” existenţial, pact (de neagresiune) cu sinele. La fel de bine, triere, analiză, focusare, studiu, jocul dintre aparenţă şi esenţă, suprafaţă şi profunzime, spus şi nespus, relevat-nerevelat, realitate-vis, aşteptări şi confirmări, concret şi abstract, eu şi tu (formă de identificare ce are tendinţa spre aglutinare la scriitoarea în cauză, un eu pe cale de a deveni Tu cu majuscule, Tu fiind fie persoana iubită (căreia i se dedică un cult), fie Creatorul): ,,o hârjoană între trufia unui El şi măgulirea unei Ea, o reverenţă a Lui, o privire enigmatică a Ei…apoi un armistiţiu, totdeauna încălcat…” (p.42).
De dincolo de dimineţi, după cum vom vedea, o carte crudă (,,Zi posomorâtă, pâcloasă.” –p.7), ce debutează cu un motto-punere în temă ce nu lasă niciun dubiu în privinţa autenticităţii, concreteţei, dar şi al absenţei tonicităţii sau mesajului optimist: 24 februarie 2022, ora 4 dimineaţă, prin vocea pruncului ce-şi trezeşte mama, terorizat fiind de bombele ce au împânzit cerul ucrainean senin până mai ieri. E o dată fatidică, ce schimbă fundamental paradigma pacifistă, debutul agresiunii ruse împotriva Ucrainei, război fratricid, ortodoxie vs. ortodoxie, istorie aprigă trăită pe viu, reiterare simbolică a episodului biblic ce îi vizează pe Cain şi Abel (episod la care se face referire în text), relatare dură, macră, naturalism în formă continuată, necosmetizat şi necenzurat, de tip reportaj din linia întâi, o carte incomodă, cu impact, scrisă în manieră reportericească, ştire ce şochează o planetă întreagă vizavi de cum e posibil să se întâmple astfel de atrocități (sub pretextul unei absurde ,,denazificări”) în plin mileniu trei (semn că omenirea nu a învățat mai nimic din confruntarea milenară a omului cu omul), într-o societate pretins civilizată din inima Europei reconfigurate, trezită cât de cât din letargie după cei doi ani de pandemie globală severă (război bacteriologic nevăzut), cu învinşi şi învingători: ,,Era un alt război în care se murea pe capete. Dintre noi doi am fost prima care s-a ridicat de sub maşinăria de frământat oameni, maşinărie perfectă, cu autor necunoscut, o lume a fricii şi a morţii, pandemia.” (p.13-14); ,,Ţin în mână masca din hârtie stratificată şi mai că-mi vine să plâng…Ne înfoliem precum legumele bine ambalate. Cine şi-ar fi putut imagina?” (p.28). Lor li se adaugă bătăliile personale ale personajelor, realizările, frustrările, alienările şi neîmplinirile, povestea tragică de iubire dintre naratoarea Ana şi Azar (basarabean de origine), ambii medici, el fiind răpus de o boală necruţătoare. Sunt poveşti abordate pe rând, intrări şi ieşiri fireşti din scenă, luări de puls, sinosoide existenţiale, cu o naraţiune complexă, pluriplană, emoţii deszăgăzuite. Pe de o parte umanul, pe de alta absenţa lui (războiul anihilator). La Ecaterina Petrescu Botoncea, să nu uităm, vechi ,,combatant” pe frontul bolii şi al suferinţei (,,Dar eu trebuie să merg la munca mea, trebuie să-mi torn chinurile mereu în alt tipar, să le convertesc în altceva, să îngrijesc alţi suferinzi, trebuie să-mi prefac tristeţea într-un rost.” –p.21), războiul devine personaj. Luările de poziţie ale scriitoarei (ce nu-şi cenzurează sub nicio formă slăbiciunile şi vulnerabilităţile: ,,Mereu mă prăbuşesc (…). Sunt toată un geamăt (…)” –p.16; ,,Dincolo de aparenţe, sunt o fiinţă războinică.” –p.31) transformă cartea într-o veritabilă formă de protest, carte-manifest, anti-război, pledoarie în favoarea vieţii, studiu extins de psihologie umană,, eveniment în derulare, cu o soartă incertă, drame peste drame, tragedii ce depăşesc dimensiunile alegorice ale poveştilor spuse la gura sobei. Imaginea introductivă a cărţii (scrisă nu să placă, ci să invite la meditație: ,,Mă aşez pe băncuţa din lemn de brad, noduroasă pe alocuri, fără a deschide plicul pe care îl ţin în buzunar. Ştiu bine că în el se află un bilet aidoma celorlalte pe care le găsesc acolo unde nici nu mă aştept, pe fereastră, sub uşă, pe parbrizul maşinii, <<eşti o naţionalistă vândută, îţi plac papagalii vorbitori şi maimuţărelile unor caricaturi>> şi altele…Cineva le aşează ca pe minele personale pe un teren de luptă, atunci când ies cu Maya şi cu Zmeu, câinele lup, la plimbare. Războiul psihologic din preajma mea şi care mă atinge şi pe mine, nu înseamnă numai câini morţi ci și altfel de ameninţări. Telefonul îmi este ascultat în permanenţă. Din când în când o voce îmi pronunţă numele. Lumina îmi este tăiată. Nimeni nu mai e singur cu sinele lui. Nimănui nu-i mai aparţine viaţa.”-p.10), cea cu câinii ucişi şi cu pădurea de salcâmi pe punctul de a fi doborâtă la pământ de lama securii necruțătoare reprezintă, dincolo de umori, instincte reprimate şi atentat împotriva vieţii, perturbare gravă a episodului mitologic ce îi are ca protagonişti pe om şi câine, animal psihopomp, ce însoţeşte sufletele călătoare în lumea de apoi, omul văzându-se dintr-o dată abandonat, singur, pieziș și stingher.
Sumă de istorii personale la care Ana, protagonista cărţii (alter ego al scriitoarei), revine simbolic (pelerinaj de la eul împovărat la sinele cernit, dar şi autoanestezii în formă continuată), De dincolo de dimineţi, un fel de tratat de descompunere sufletească, mută interesul de pe dramele individuale (rostul suferinţei şi atitudinea defensivă a unui impasibil și netulburat deus otiosus, ce pare să-și fi luat mâinile de pe lumea de sine creată) derulate pe timp de pace (comemorativ-reiterativ, Ana i se adresează direct defunctului Azar) pe cele colective, războiul ruso-ucrainean –într-o Ucraină cu un cer gol și cu un Dumnezeu ce pare a fi murit- ţinând capul de afiş: ,,imaginea cinică şi sfidătoare a prezentului.” (p.18). E un război hibrid (,,nu departe de noi se moare pe capete şi nimic nu poate schimba aceasta.” –p.16; ,,Acest război năprasnic mă ucide celulă cu celulă.” –p.19; ,,Acest război este și al meu și o spun cu toată durerea, cu toată convingerea, cu toată îngrijorarea. Este o suferință care mă înghite.”-p.185), transmis pe reţelele de socializare (un fel de divertisment macabru ce devoalează nefirescul în care trăim, abrutizarea și îngrijorătoarea lipsă de empatie a speciei umane), ce nu mai are nicio legătură cu onoarea, demnitatea umană şi cu regulile artei războiului de tip clasic, în care homo homini lupus e semn al agresiunii supreme şi al disoluţiei raţiunii şi umanului, ilogism în stare brută, fals și uz de fals, paranoie şi dorinţă de mărire a unui dictator (Vladimir Putin) ce dispune de o ţară ca de propria-i feudă (Federaţia Rusă), pe care o doreşte revenită în graniţele defunctei U.R.S.S.: ,,Putin, înconjurat de femei tinere şi frumoase, la un ceai select, o masă lungă, doar el şi ele, şi multe flori în mijloc, de toate culorile, eternul feminin fermecător şi fermecat, zâmbete, scurte priviri pe sub sprâncene bine conturate, buze sfioase şi umede, mult roşu, maestrul absolut şi deci şi al bunelor maniere predă lecţia democraţiei şi a respectului pentru fiinţa umană, pentru femei şi copii, pentru nevoia de securitate şi pace, iar doamnele surâd cucerite de nobleţea şi înţelepciunea marelui conducător…în timp ce mamele ucrainene, fugărite de bombe din case şi din maternităţi, îşi alăptează nou-născuţii în catacombe, iar grădiniţele, şcolile, universităţile sunt aruncate în aer. Analiştii consideră că este o imagine <<umanizată>> a lui Putin…” (p.18). Ceea ce, obiectiv vorbind, este fundamental nedrept, incorect, absurd şi neprincipial, iar patimile iscate în jurul războiului ruso-ucrainean aduc deservicii majore culturii ruse, omului simplu, iubitor de pace, în condițiile în care paranoia dictatorului Putin aruncă Rusia într-o teribilă izolare, pierderile umane, materiale şi de imagine fiind incalculabile. La fel de bine, a nu se confunda agresorul rus cu titanismul lui Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski, Pușkin, Gogol, Cehov, scriitori cu valoare patrimonială universală la care se face referire în text.
Identificarea Ecaterinei Petrescu Botoncea cu drama ucraineană îmbracă formele adecvării la realitate prin solidarizare cu cele două culori simbol, galben şi albastru, ce alcătuiesc steagul statului vecin ce-și pătimește martirajul: ,,Sub tălpile încălţate în adidaşi galbeni, simt răceala lespezilor de piatră şi mai sus de şosetă, smocurile ierbii ude, ieşite printre crăpături.” (p.10); ,,Un cer care a devenit albastru.”; ,,O floare albastră care să poarte numele meu (…)” (p.11); ,,Florile din jurul meu sunt galbene. Niciodată n-am ştiut cât de dureroasă este culoarea galbenă. A fost un pictor celebru care a înnebunit privind un câmp galben. Mă urmăreşte în somn şi nu îmi mai dă pace, ca şi când ea este o culoare rănită. Visele mele sunt galbene.”; ,,O flamură galbenă acoperea întreg pământul.” (p.14); ,,Ochii tăi tremurători, atât de încărcaţi de cuvinte, uneori aroganţi, alteori smeriţi, dar mereu atât de albaştri…” (p.16); ,,Ascultam picuratul timpului şi muzica lui albastră, în fanta luminoasă dintre două umbre creştea un cireş, apoi o livadă, şi, mai apoi, aici urma să se ridice un templu…” (p.26); ,,Lumea se developează, în continuare, ca o fotografie. Televizorul, o fereastră… Ceva galben, ceva albastru, ceva nespus de trist și greoi, ceva, cineva, o lume prăbușită. Ochelarii aburiți mă împiedică să văd, nu disting chipuri, multe adunări, multe cuvinte, multe arme…ce culoare are strigătul, ce gust…?” (p.115).
De dincolo de dimineţi pulsează rune-semne care se cer a fi dezghiocheate şi interpretate, pare a spune Ecaterina Petrescu Botoncea: ,,eu promit să îmi reînvăţ misiunea mea de femeie (…)” (p.47). Nevoia de legitimare şi de apartenenţă a personajului feminin narator îmbracă forma gestului clarificator repetat cu obstinaţie. Fixarea între limitele identității proprii e o formă de ex-plicare, de ieșire (obiectivată) în afara sinelui, de depliere simbolică: ,,Eu sunt Ana, şi sunt din România. Am 46 de ani. Dar pot avea orice vârstă.” (p.22); ,,Ca să vă explic, pe mine mă cheamă Ana.” (p.82); ,,Mă cheamă Ana…” (p.84); ,,Nu uita! Alt nume al tău e Eva! Femeia lut! Din tine Dumnezeu și-a modelat ființa…” (p.94); ,,pe mine mă cheamă Ana…” (p.173). Între nevoile fundamentale ale Anei, nevoia de dimineţi senine: ,,Sunt (…) un adormitor profesionist, dar iubesc, mai mult ca orice, trezirea sinelui şi zorii.” (p.26). Altfel spus, nevoia de concret, de timp şi de anotimp, de repere şi de valori perene clare, de firesc, de real (şi deopotrivă de ficţional), de poezie, de culoare, de câmp (ca spaţiu deschis de manifestare, dar şi de zburătăcire a ielelor-idei). Pe câtă de puțină bucurie există în De dincolo de dimineţi, pe-atâta de multă tristeţe, frământare şi mizantropie. Cum stările de spirit co-există, ele fiind parte integrantă din ceea ce suntem, pe marginea lor scriitoarea brodeză sufleteşte. De suflet ţine şi mândria de a fi român, pasajele de Descriptio Romaniae fiind un semn al elocinţei, apartenenţei la loc, dar şi cult pentru strămoşi şi valorile perene. Când vorbeşte despre ţara sa și Bucovina natală (satul de tip Axis Mundi), Ecaterina Petrescu Botoncea devine intens vibrantă, trăiri ce vin în prelungirea cuvintelor-mantre-fascicule-mănunchiuri de vibraţii. Există numeroase pasaje când scriitoarea manifestă grijă sporită pentru aspectul calofil al cuvântului (,,sunt un om înconjurat de cuvinte.” –p.29), bascularea înspre poetic fiind inerentă nevoii de a umple cu liricitate spaţiul scriiturii, scriitură care devine aridă şi dramatică când e focalizată pe război: ,,Un trandafir poate fi un om. Un om poate fi un trandafir.” (p.28); ,,iubesc lejeritatea, pantalonii de blugi şi tricourile.”(p.29); ,,m-am îndreptat spre literatura și arta rusă ca spre surse de revelație și de frumos.” (p.92); ,,M-ai întrebat de ce iubesc poezia…Pentru că atunci când este adevărată, ascunde forțe terapeutice. O recunosc prin valențele ei muzicale, prin jalea ei, prin cromatica ei miraculoasă din care, indirect, izvorăsc sensurile.” (p.103).
Prezenţa Ecaterinei Petrescu Botoncea în textul de sine creat nu se manifestă doar la nivel macro, la vedere, ci şi la nivel micro, moment când autoarea procedează evolutiv-regresiv, semn al unei conștiințe vii: ,,Odată am fost şi eu o celulă, venită dintr-un adânc întunecos, mi-a plăcut să mă arborizez, să sparg tenebrele şi să devin viaţă, dar tot atunci am început experienţa morţii, la fiecare asfinţit mor câte puţin (…)” (p.26). Indiferent însă de forma sub care se prezintă-,,arborizează” (citeşte îşi îndreaptă întreaga fiinţă înspre Lumină), vorbim de deplieri sufleteşti simbolice. Palierele/nivelurile/planurile/portativele confesive pe care le îmbrăţişează sunt tot atâtea puneri în cheie, ieşiri de sub obroc. Cum apusul înseamnă crepuscul, finalul unei zile (cu nota de nostalgie şi de regret inclusă –a se vedea ireversibilitatea timpului, curgerea sa dialectică), ,,moartea” ei, preferinţa scriitoarei pentru dimineţi (când setea de viaţă e mai puternică decât oricând) e pe deplin justificată.
Ecaterina Petrescu Botoncea scrie din dor, dorul după o umanitate calmă aşezată, nonbeligerantă fiind dezideratul celor o mie de ani de pace prefiguraţi de textele sacre, de care, pare-se, ne îndepărtăm dramatic zi de zi. Vocaţia sa este una holistă, întregitoare, moment în care textul capătă valoare panteist-motivaţională: ,,Mă simt misterioasă şi bogată căci în sinele meu pot îngloba tot universul cu toate fenomenele naturii, şi dacă ele nu mor, cum aş putea eu, nimicul care le include pe toate acestea, să dispar. Ăsta se numeşte optimism, încredere şi dragoste de viaţă.” (p.27).
Antidotul (formă de evazionism) la războiul ruso-ucrainean în desfăşurare îl reprezintă bascularea Ecaterinei Petrescu Botoncea în poveste, spaţiu securizant, consonant şi consolator al sacrului şi al tot posibilului, iar nevoia de poveste, veche de când omenirea, e reminiscenţă din glorioasa vârstă de aur a Copilăriei. Pentru aceasta, scriitoarea îşi pune la bătaie/dă frâu liber/aleargă frenetic ,,roibii (…) sinaptici”. Cum fiecare poveste seamănă cu o așezare/reașezare în sine, revenirea la un ,,acasă” simbolic reușește să îi mai tempereze din angoase și s-o reechilibreze: ,,A fost odată…că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti. El era prinţ, iar ea prinţesă, pădurea de mesteceni gemea de doruri, mai departe, o mănăstire plină de maici, ea era bălaie şi purta gropiţe în obraji, el purta o capă şi o şuviţă maronie peste frunte, apoi el a rupt un trandafir, ea l-a primit, înţepându-se într-un deget, dragostea este un exerciţiu atât de plăcut, îşi spunea, un pic ridicol, dar ea îl iubea, chiar dacă se înţepase în deget, cu siguranţă îl iubea, şi încă mult…” (p.27-28). Element de boltă, cheie a întregii existenţe, chintesenţă, corolar şi deopotrivă corolă de minuni, Iubirea.
În faţa războiului totul devine un nonsens, iar Ecaterina Petrescu Botoncea se simte captivă în labirint: ,,La război, viața nu mai are niciun mister. A trăi înseamnă a omorî, iar asta înseamnă a apăsa pur și simplu pe trăgaci.” (p.73); ,,niciunde nu am găsit înțelesul și rostul urii, răzbunării care îngroapă oameni, civilizații, speranțe…” (p.85); ,,Războiul frânge Omului Adevărul…și mă zmulge pe mine din ființa mea…” (p.86); ,,suferințele războiului îmi amplifică fiecare emoție venită din trecut.” (p.136). De aici şi îndârjirea cu care tânjeşte după Sens. Forma supremă a scriitoarei e protestul, ridicând la luptă cuvintele. Pe tot parcursul textului, prin intermediul personajelor sale, Ecaterina Petrescu Botoncea are momente când îndoiala şi neputinţa funciară îi dau târcoale, lăsându-se cotropită: ,,Da, oare de ce scriu? În termeni vulgari, cartea nu îmi aduce niciun profit, ba chiar înseamnă bătaie de cap şi cheltuială. Dar e ca şi cum ai întreba broscuţa de ce cântă, peştele de ce înoată, pasărea de ce scoate triluri, chiar şi cioara de ce croncăne. Şi mai e ceva. Nu ştiu altfel să mă debarasez de emoţii, nu ştiu să mă enervez, să ţip.” (p.30). Din această perspectivă, De dincolo de dimineţi poate fi considerat un ,,ţipăt” la mijirea zorilor,, un exerciţiu de echilibru sufletesc, dar şi expresie a dorului manifest.
În De dincolo de dimineţi îşi dau întâlnire o sumă de voci narative. Cumulate, de cele mai multe ori ele sunt ilustrare a vocii raţiunii, ce face notă discordantă cu vocea (hâdă a) războiului. Politica globală sterilă (îndreptată împotriva omului), noua ordine mondială care se prefigurează la orizontul (sumbru al) umanității, drama refugiaților dintr-o Ucraină-Vale a Plângerii, campania de eludare a adevărului și de justificare a agresiunii ruse nu conțin nimic ficțional în ele, ba dimpotrivă. Pledoarie pentru soarta omului simplu, fiecare cu povestea sa de viață, ,,câștigător după ce s-a învins pe sine” (p.53), pune De dincolo de dimineți pe harta mărturiilor din infern.
Confesiunile personajelor au vădit rol terapeutic. Pe de o parte Ana şi scurta, dar intensa, viaţă trăită alături de Azar (a privi retrospectiv împrumută din simbolistica uitatului înapoi peste umăr), când denudarea sufletească e totală (,,mi-e frică. Mă logodesc!” –p.31; ,,mă scutur de himere.” –p.32), pe de alta mărturisirile acestuia care se pliază pe ritmul flux şi reflux narativ, mişcare de du-te-vino, tangaj sufletesc. Sunt voci din Abisalia, ,,semne cu creta pe ciment” (p.37), reflex al oboselii de a fi, strigăt de disperare, entropii şi sintropii în duet. Dacă Ana se prezintă singură, fără prea multe intro-uri, rolul de ,,povestaş” o obligă să echilibreze balanţa identitară şi să-i acorde ,,celuilalt” drept de cetăţenie romanescă: ,,El e Azar…” (p.35). Nu e o simplă semnalare a unei existențe mai mult sau mai puțin anodină sau anonimă, ci, în cuvinte puţine, dragoste pe slove tocmită. În rarele momente când vorbește despre sine, Azar aduce clarificări în ceea ce privește statutul său identitar, concept cu o geometrie variabilă, fapt ce îi conferă dimensiuni mitologice. Pentru moment, războiul ruso-ucrainean e plasat în plan secund: ,,Trupul meu poartă numele de Azar. Este numele pe care eu l-am ales, pe când eram Anu și purtătorul unei energii cosmice. Prin intuiție mi l-a preluat și mi l-a dat mama mea.” (p.70). Cu o infinită dragoste de plai și cu emoții nestăvilite, Ecaterina Petrescu Botoncea își trăiește la paroxism românitatea, devenită un fel de a fi, ,,marcă” și matcă a întregii sale ființe: ,,Lăcrimez de emoție și mă simt bine ca româncă.” (p.53).
De dincolo de dimineţi aduce în prim-plan rolul ingrat al mass-mediei: ,,Mă opresc din amintiri revenind în prezent. La televizor încep ştiri despre război. Nu mă pot debarasa de gândul că războiul este o emanaţie a naturii masculine, care mie îmi este de neînţeles. (…) Dar ştirile, ca şi istoria, prezintă războiul ca pe o realitate grandioasă. Ce stupid!” (p.34); ,,Deschid televizorul. Dar ce văd îmi întoarce toată fiinţa pe dos, văd o suferinţă fără margini, văd lupte, case, maşini, oameni, străzi întregi, toate cenuşii, aruncate în aer, am văzut cum mor civili nevinovaţi, cu pantaloni maron, sacouri galbene, femei cu baticuri albastre, împuşcaţi în timp ce stau la coadă pentru o bucată de pâine, şi aceea neagră. Pe vremea asta, în ţara agresoare, lumea serveşte masa, au şerveţele albe pe masă, fripturi rumenite pe tăvi argintate, râd, ciocnesc pahare de vin, cântă la chitară, fără să se pomenească de atrocităţile din ţara vecină, de cei ucişi care zac pe fiecare drum, câmp, peisaj din realitatea teribilă a războiului.” (p.43); ,,Unii prieteni mă sfătuiesc să nu mai deschid televizorul, să uit totul sau măcar să nu scriu, e prea devreme, nu s-au delimitat evenimentele, cine pierde, cine câștigă, de parcă ar putea exista învingători, sau moartea, crima, pot avea justificări pentru cel ce va învinge.” (p.62-63); ,,Știrile de la televizor mă cutremurau. Habar n-aveam de ce parte a ecranului mă aflu, devălmășirea gândurilor îmi provocau o continuă confuzie.” (p.100).
Ana-Ecaterina (feminitate ce preia din virtuțile masculinului –De dincolo de dimineți fiind și un veritabil elogiu adus femeii) opune pacea și iubirea războiului devastator. La fel, lumina întunericului, binele răului, îngerii demonilor, altruismul egoismului. Numind răul, ea îl exorcizează, îl înfruntă pieptiș. E o Ană care nu se lasă ,,zidită” îndărătul unor lașități, ci, dimpotrivă, zidește prin cuvânt, curaj și emoții împărtășite. E felul în care scriitoarea percepe sacrificiul de sine, condiție esențială ca propria-i artă să dureze. Față de propriile-i mărturisiri (a se vedea rolul transfigurator al poveștii), scriitoarea se plasează deontologic corect: ,,În povești eu sunt un istoric al lucrurilor fără urmă. Mă decid să-i spun istoria unui om simplu, dar iubit de cine trebuie, o femeie care și-a înscris în gene propria conștiință de a servi viața până la capăt, cu aceeași dezgândurare cu care o pasăre cântă, sau o furnică ridică mușuroaie, devenind un element viu al naturii, nu privitor pasiv, ci parte…” (p.51-52). Poveștile din interiorul poveștilor ce poartă semnătura Ecaterinei Petrescu Botoncea au la temelie principiul încapsulator al tehnicii Matrioșka. Suferința aduce dezechilibre majore în psihismul ființei, dar prezintă ,,avantajul” că germinează artistic, asigură spații de manifestare ale spectacolului vieții și declanșează explozii de creativitate, semn al fărâmei de divinitate care sălășluiește în om. De dincolo de dimineți este și despre rolul privirii, despre raportul privitor-privit, despre percepție-apercepție. În cazul creatorului e vorba de ochiul estet: ,,Urmărind ceea ce vede ochiul, folosești un raport amănunțit al celor întâmplate, binele și răul, frumosul și urâtul, aparența și realitate, dar mai e nevoie și de altceva, să surprinzi clipe esențiale din adevăruri care pot deveni mitologice…” (p.60).
Confesiunile personajelor Ecaterinei Petrescu Botoncea (între care se detașeză povestea Anei, de tip yin și povestea lui Azar, de tip yang -Ana și Azar fiind lor înșile poveste), umanism la puterea a doua, cumul de vulnerabilitate şi de fragilitate, dincolo de faptul că își conțin tâlcul, au ceva din măreţia tragică a Grădinilor Suspendate Bahai, dar şi din imaginea supremă devastatoare, sublimă în esenţă, a Sacrificiului condensată în celebra butadă Ecce Homo. Pe de-o parte dimensiunea umană a suferinţei, pe de alta dimensiunea christică a ei, Calea Omului versus Calea Domnului.
Bolnavă, într-o lume bolnavă, supravieţuitoarea Ana a Ecaterinei Petrescu Botonca îşi trăieşte suferinţa ca purificare: ,,Nu trebuie să inventez nimic. Suntem o sumă de povestiri. În fiecare om sunt fragmente de cărţi esenţiale (…)” (p.41); ,,Suntem jucăriile imaginației noastre, semne heraldice ale înțelegerii sau războiului, în fapt, fluturare de pleoape peste vederea noastră, uneori de lut, alteori abisală.” (p.71). De dincolo de dimineţi are valoare de Fragmentarium.
Există o suită de realităţi dincolo de cortina ce cade-n falduri pe De dincolo de dimineţi: realitatea ,,reală” (războiul ruso-ucrainean, excursul în fascinanta istorie a Ucrainei –rol paideic), realitatea în care trăiesc personajele Ecaterinei Petrescu Botoncea (realitate care înregistrează şi pendulările acestora în lumea viselor), realitatea vieţii de medic anestezist (care-şi pune amprenta asupra scriiturii Ecaterinei Petrescu Botoncea), realitatea (şi autenticitatea) demersului propacifist al scriitoarei, destinul ca realitate, existenţa lui Iisus Hristos certificată istoric, dilemele autoarei etc: ,,Oare există pe lume, în vreo constituţie, înafara atâtor drepturi ale atâtor minorităţi, şi dreptul de a nu ucide, dreptul de a nu participa la moartea celuilalt? Dacă ar exista, ar mai fi, oare, războaie de asemenea dimensiuni? Aflăm că mulţi soldaţi se sinucid. Alţii îşi pierd minţile. Ce am văzut cu stupoare? Cum nişte băieţandri, îmbrăcaţi militar, vorbesc la telefon cu soţiile lor, unul povesteşte cu entuziasm cum aruncă el case în aer, dă foc la sate, cum calcă totul în picioare ca un primitiv, altul se laudă cum umileşte şi violează femei, iar un al treilea, cum distribuie filmuleţe porno, cu el batjocorind viril inocenţa unor copii. Femeile de la capătul firului se bucură, chicotesc, sunt într-o admiraţie euforică pentru isprăvile eroice făcute de soţii lor. Există o beţie a omorului, o patimă, care se trezeşte la oameni cu o aparentă normalitate. Frica şi umilinţa războiului se transformă în violenţă, o formă de hipercompensare nervoasă. Un subofiţer se întreabă în derâdere, ce va face el când se va termina războiul, căci lui i-a venit pofta să omoare. Mulţi fumează iarbă, marijuana. Povestesc, râzând necontrolat, că iarba îi face puternici, îi eliberează de orice stres, mai ales de foame, sete, frig, e ca şi când ar zbura, nu mai au frică şi nici milă, devin ucigaşul perfect.
Urmează o reclamă la produse proaspete, <<Desigur, dacă mănânci o dată, întâmplător, carne conservată, nu-ţi strică, dar un regim continuu de carne conservată poate să-ţi producă…>> Şi aberaţiile continuă…” (p.43-44).
De dincolo de dimineţi, formă de strategică autoplasare narativă, facilitează vederea dincolo de faptul mărunt imediat. Raportul văz-simţ (,,Să vorbești despre simțuri și inteligența lor nerațională, înseamnă să vorbești despre izvoare și copilărie.” –p.90) ocupă un loc important în subteranele textului Ecaterinei Petrescu Botoncea, el având un ridicat grad de impact. De dincolo de dimineţi fixează emoţii, vorbeşte pe limba lor. Carte cu şi despre oameni, un fel de ultimă noapte de dragoste, întâia noapte de război (,,La război se întâmplă ceva cu omul, e acelaşi şi totuşi nu mai e (…)” –p.50), romanul Ecaterinei Petrescu Botoncea e şi despre timp: un timp al iubirii, dar şi un timp al războiului, un timp auroral (rememorarea crâmpeielor din copilăria Anei), dar şi un timp potrivnic (ce nu mai e dispus la concesii sau să aibă răbdare), un timp al omenirii crucificate între ,,ameninţarea unei nemiloase pandemii” şi ,,ameninţarea războiului” (p.45) şi un timp al absenţei timpului, un timp al bilanţurilor, dar şi al nostalgiilor în cascadă: ,,Ne-am văzut de zece ori într-un an şi am petrecut, poate, în total, două zile împreună, iar eu am 46 de ani, dar, e drept, timpul nu este liniar, se dilată, se comprimă, dispare, noi ne metamorfozăm ca într-o peliculă cu milioane de imagini, întinerim, îmbătrânim, ne subţiem, ne rotunjim, ne privim de sus în jos, ori de jos în sus, depinde de punctele cardinale pe unde ne aflăm cu gândul, cu piciorul, cu plânsul, cu râsul, ne cocoţăm în turnuri de biserici, ne regăsim în sfinţi ori în draci, ne zâmbim sau ne strâmbăm unul la altul, ne îmbrăţişăm şi apoi ne însingurăm…direcţiile noastre se schimbă, devenim pictori peste coli albe…” (p.45-46); ,,Pentru mine, încadrarea în timp a fost întotdeauna o problemă.” (p.69).
Carte strict autentică, ce apare pe fondul unor realităţi dure în desfăşurare, fie că poartă numele de pandemie de coronavirus, fie de război ruso-ucrainean, ambele purtătoare de un imens capital de traumă, istorie şi istorisiri (,,Notițe de istorie, cărămizi de înțelegere…” –p.95), De dincolo de dimineți e și un veritabil îndemn la reflecție: ,,Rușii nu vin să facă dreptate, ci să ia pentru ei tot.” (p.77).
Familiarizarea cu suferinţa nu este posibilă, întrucât suferinţa are multiple şi nebănuite faţete şi forme de manifestare. Ea doar cizelează, fortifică, schimbă paradigma, înnobilează ființa cu o aură de sacralitate, descoperă vocația martirică: ,,am atins un prag al înțelegerii și al bucuriei în suferință.” (p.81).
În subsidiar, relatările de pe front ale soldatului cu picioarele amputate, poveștile despre destinul Mirei și al lui Irene, periplul bătrânului văduv Arcadie (supraviețuitor al foametei din ’33 (cunoscută sub numele de Holodomor), ’47, dar și al colectivizării forțate) ce caută refugiu din calea războiului la fiul său din Odessa, mărturiile Olenei și ale Tamarei, povestirile doctorului Corneliu Zeană, confesiunile refugiatei din Mâcolaev, confesiunile Ludmilei etc.
Alternanța confesiunilor, istoriilor și a poveștilor cuprinse în De dincolo de dimineți imprimă cărții un ritm alert, fascinant. Dacă pacea înseamnă armonie, echilibru, seninătate, a trăi în acord cu ritmurile cosmice, nonbeligeranţă, libertate, războiul se traduce prin destrămare, regres, rezultat al Crizei, stagnare, pas înapoi, destrucție, falie între generații, timp ucis, disoluţie, atentat la adresa Vieţii. Morala care se degajă din cartea Ecaterinei Petrescu Botoncea e să avem grijă cum trăim, să avem grijă la ce lăsăm drept moștenire generațiilor ce vin. Apelul la valorile creştine, la pace, la Iisus Hristos şi Sacrificiul Său de pe Cruce vine în sprijinul ideii ,,O luptă-i viaţa, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor”, iar motivul vieții ca un imens câmp de bătălie e unul central.
La vreme de pace, fiecarea dimineaţă e un fel de Bună Vestire. Felul în care ne raportăm la viaţă începe dis de dimineaţă. Dimineaţă înseamnă a fi ,,lăut”, a-ţi acorda încă o zi pe fundamente noi, dimineaţă înseamnă şansă, a fi în destin. De dincolo de dimineţi se ițește scriitura, personajul, omul, scriitorul, medicul, femeia.
Dimineţile copilăriei, dimineţile maturităţii, dimineţile (zorii) creaţiei, dimineţile senine după nopţi furtunoase, dimineaţa ca stare de spirit. Câmp de bătălie, câmp vibraţional, câmp al scriiturii, câmpiile elizee. Iată câteva idei de forță ce răzbat De dincolo de dimineți.
Text pulverulent, carte-abis, roman de dragoste, dar și carte de istorie și de politică, confesiuni de tip exitus (,,ieșire din trup, ieșire din viață (…)”-p.175), front medical vs. linia întâi a războiului, hemoragie de idei, de trăiri și de sentimente, imn închinat vieții, carte a patimilor, carte-tumult și a netihnei, zbucium și atomizare sufletească, carte a îngândurării și a purtării de grijă, carte-manifest (,,Va supraviețui omul creației sale diabolice, mașina de război?” –p.162), carte împotriva discordiei (,,Nu, nu există un timp al războiului și al morții gratuite! Nu îl vrem pe Zarathustra, nici pe Nietzsche! Da, există un timp al copilăriei, al jocului, al libertății și al maidanului, al tenișilor rupți, al negațiilor și al interogațiilor, există și un timp al maturizării, al echilibrului, al judecății depline. Nu, nu există un timp al golănelii violente, al băieților de cartier ajunși șefi de stat…” –p.164), carte scrâșnet al dinților și plâns însângerat al inimii, carte despre soartă și accidentele de destin, despre suferința generată de boală și suferința generată de război, De dincolo de dimineți se remarcă printr-un stil dens, bogăție informațională, apel la rațiune, pace și iubire (,,Pacea se află mai presus de Adevăr (…)” –p.146; ,,Singurul adevăr de care avem nevoie este iubirea și, prin ea, iertarea, pentru a dobândi pacea…” –p.170).
Ecaterina Petrescu Botoncea prezintă fapte, dovezi irefutabile demne de luat în considerare la un viitor obligator proces al războiului ruso-ucrainean, similar cu Procesul de la Nürnberg. Tendințele expansioniste ale Rusiei (leagănul țarismului, dar și al comunismului), agresivitatea sa istorică proverbială, reprezintă un subiect sensibil. Atașat lui, raportul agresor-agresat, delicata problemă a libertății popoarelor din spațiul ex-sovietic, dreptul lor la autodeterminare, la ieșire de sub tutela castratoare a ,,tătucului”, oligarhia, puterea, impunerea, dominația, sferele de influență, rescrierea brutală a istoriei etc., teme abil survolate. De dincolo de dimineți înseamnă de dincolo de paravan, de dincolo de cortină, de dincolo de ce se vede și nu se vede, de dincolo de ce se știe sau nu se știe, de dincolo de viață și de moarte, de dincolo de cuvinte.
Câteva considerații personale pe marginea războiului ruso-ucrainean: războiul polarizează, învrăjbește, stârnește patimi și pasiuni. Nu toată lumea vede cu ochi buni ceea ce se întâmplă în nefericita Ucraina din care au dispărut muzele. Dacă a reușit sau nu ceva, războiul ruso-ucrainean a divizat omenirea (între susținători și detractori, între proruși și proucrainieni). Unii legitimează agresiunea putinistă, pe când alții o înfierează. Ceea ce e o certitudine, omenirea se află acum la răscruce, într-un punct vulnerabil al ei, de grea cumpănă. Capitalul uriaș de simpatie de care se bucură poporul ucrainean, problema lui cel mare care-l agresează pe cel mic (care refuză să închine steagul, să se predea, să-și accepte cu resemnare soarta) schimbă paradigma. ,,Bună dimineața!” ar putea suna cinic în Ucraina zilelor noastre. O confirmă Mariupol, Bucha, Irpin și alte zone împânzite de gropi comune, cimitire fără cruci sau însemne ale martirajului. Nu pentru toți oamenii diminețile sunt la fel. Dacă pentru unii diminețile reprezintă promisiunea unui nou început, pentru poporul ucrainean sub arme diminețile sunt o luptă pentru supraviețuire: azi pentru mâine, părinți pentru copii. Prin ce se individualizează conflictul ruso-ucrainean? De ce e capabil să mobilizeze, într-o măsură fără precedent, opinia publică (știut fiind faptul că războaie au fost, războaie vor mai fi)? Cum valorificăm, cum vizualizăm, cum ne raportăm la fiecare dimineaţă primită în dar? Cum arată o dimineaţă în Ucraina, cum arată, de pildă, o dimineaţă în România vecină sau în oricare colț de lume? Ce se află dincolo de dimineţi pentru mine, pentru tine, cititorule, pentru scriitoare, pentru personajele sale, pentru umanitate? Ce se află dincolo de pace, dincolo de război, dincolo de gând şi dincolo de faptă, dincolo de credință sau de beligeranță? Cine ne sunt duşmanii, cine camarazii?, sunt întrebări legitime la care Ecaterina Petrescu Botoncea ne îndeamnă să reflectăm cu asupra de măsură.
Ecaterina Petrescu Botoncea,
De dincolo de dimineţi,
Floreşti-Cluj, Limes, 2022, 209p.
