Insule și arhipelaguri

În traversarea „Arhipelagului de hârtieˮ(editura Brumar, 2021)al poeziei și prozei bănățene a ultimului deceniu, cunoscutul critic și promoter cultural Marian Odangiu ține cursul unei tradiții literare regionale, pe care o urmărește și o susține din 1978-79. Privirilor încruntate ale celor care, după Nicolae Manolescu,„nu văd pădurea din cauza copacilorˮ sau „pun seria înaintea individuluiˮ,hermeneutul timișorean le opune întâmpinarea literară ca împrietenire a lectorului cu textul, ca deschidere a unui dialog estetic, expertiză atentă și depart meditativ. Autorul măsoară, în pasul de compas al autenticității, tangajul textual între Est și Vest, livresc-fantezie, realitate și vis, desface mecanismele operei cu felurite chei biobibliografice, simbolice, culturaliste, află regularități, decalaje. Cititorii acestei cărți au, prin aceasta, ocazia să descopere, sub aceeași copertă, universurile „umbriformeˮ ale Monicăi Rohan(„Freamătul subtil al stingeriiˮ),compoziția semitransparenței poetice(„Fereastra care nu mă știeˮ,Ion Oprișor),efectele(auto)ironiei în lirica lui Adrian Bodnaru, sau în „sonetele britaniceˮ ale lui Nicolae Silade. Sclipiri de originalitate ne atrag atenția în „erotismul translucidˮ al Elei Iakab, în arhitectura poemelor lui Octavian Doclin, dar și în limbajul confesiv,„oximoronicˮ și „cvasiștiințificˮ folosit de Ion Scorobete. Bun cunoscător al „piețeiˮ poetice„abundenteˮ, jurnalistul Odangiu detectează preț și învățătură în „talentul  managerial culturalˮ al Veronicăi Balaj, în apariția „ineditelorˮ lui Eugen Dorcescu,.ș.a. 

 Ceea ce îmbogățește, suplimentar, valoarea lucrării este funcționalitatea ei de oglindă  identitară.„Insuleleˮ cărților recenzate, care îi compun „arhipelagul beletristicˮ, ni se deschid ca tot atâtea răspunsuri la provocarea seculară a autodefinirii comunitare, recurente prin tema memoriei, și reprezentabile prin linia unui continuum istorico-geografic.Proza regională, complexă, multistratificată, balzaciană sau experimentală, postmodernă, se revarsă, din trecut, la fel cum curge pusta Banatului; din stampă habsburgă, ea se transformă în preerie, în route 66, depășește  frontiera, își diluează, márquezian, marginile spre vis și uitare.Câmpia bănățeană miroase altfel decât cea moromețiană sau bănulesciană. Pe meleagurile ei galben-negre ondulează, în acustică Phoenix sau Pro Musica, trasee de sens care leagă nuclee mitteleuropene, resemnificate prin evocare:Recașul(la Dumitru Oprișor),Lugojul(la Dorin Murariu),Ivanda(Veronica Balaj).Toate  drumurile duc și aduc de la Arad și, mai ales, Timișoara, centru urban ale cărei contururi se țes din firul legendelor fin-de-siècle ale Ninei Ceranu, din fotogramele „mitologiilor afective, melancoliceˮ realizate de Lucian Petrescu sau Radu Pavel Gheo.

Echilibrul fragil dintre prezent și trecut, pendularea între Istoria mare și istoriile particulare formează, împreună, un continuum cronologic, universul de discurs al spiritului local, la fel de subtil și de inevitabil ca norii. Fără a fi paseist, bănățeanului prezentul nu poate niciodată să îi acopere, în totalitate, trecutul-din contra, el îl trezește și îl somează să își întoarcă fețe noi. Tehnic vorbind, narativul locului pare să evolueze între story și „documentar, memorialistică și stil diaristicˮ. Compusă dintr-un dozaj care face „imposibil de stabilit raportul proporțional dintre mărturie/relatare obiectivă și invențieˮ,lumea intertextuală, metatextuală a lui Viorel Marineasa creează impresia unei commedia dell’arte. În romanul „Negru și Roșuˮ(2013),Ioan T. Morar încastrează eficient„ficțiunea realității și realitatea ficțiuniiˮ.Cu recunoscuta-i virtuozitate  și dexteritate în alternarea registrelor, Mircea Pora conjugă  autobiograficul cu imaginația, așa cum face și Adrian Stepan, care, în „Ziua în care Dumnezeu a fost prin orașˮ apasă mai puternic pe talgerul imaginației.  

„Confesiunea mascatăˮ a Ninei Ceranu, cronicile de familie, jocul de ferestre al periferiilor copilăriei certifică apetitul local nesecat pentru trecutul propriu, mai mult sau mai puțin romanțat. Participant, din mica sa „cutie de pantofiˮ, la spectacolul unei Istorii adesea dramatice, care îi „devastează comunitateaˮ, ca un „uraganˮ, și înăuntrul căreia se străduie să își împlinească rostul, scriitorul bănățean avertizează și asupra pericolului pierderii trecutului colectiv.Un moment deosebit de important, marcat de autori de primă mărime, cum sunt Viorel Marineasa, Daniel Vighi și alții, l-a constituit episodul deportărilor în Bărăgan. În volumul „Un loc cu multă verdeațăˮ, remarcă autorul, Marcel Sămânță nu descrie doar satul-colonie transfigurat prin optică infantilă, ci reflectă asupra„felului în care istoria reală devine amintire și succesiv, se transformă în poveste, iar povestea, în literaturăˮ.Printr-un ciclu de șase romane,„una dintre cele mai spectaculoase întreprinderi din proza românească de după 1989ˮ, Ștefan Ehling construiește o perspectivă panoramică asupra evoluției unei comunități de șvabi bănățeni, începând din perioada „Rusaliilor negreˮ(1951)și până în apropierea anului  pandemic. Lucrarea „Proprietăți în Paradisˮ a lui Gheorghe Zincescu denotă o „tentativă de a recupera un timp revolut, o istorie adânc înrădăcinată între pliurile afectivității, o istorie în egală măsură trăită(auto)biografic, dar și una care trece mult dincolo de limitele propriei vieți a autorului, către izvoare, către rădăciniˮ.„Istoria rămâne o lecție neînvățatăˮ,constată, amar, Costel Balint.Operele și inițiativele civice ale unor autori cunoscuți(Smaranda Vultur, Daniel Vighi, ș.a.)se ocupă „să scuture indiferența contemporanilor față de importanța rădăcinilorˮ. Printr-o serie de articole publicate, inițial, pe platforma LaPunkt.ro, și strânse, ulterior, în mai multe volume, Dan Negrescu protestează împotriva uitării istorice, ne propune reamintirea „surselor și resurselor limbii româneˮ, și a „rigorii și ordinii civice și instituționalizate, desăvârșite, a latinilorˮ.

Cartea mai aduce în discuție un aspect important. Privit în adâncimea lui, arhipelagul mentalitar bănățean, guvernat de spiritus loci, se des-compune, monadologic, într-o serie de insule(individualități separate, de sens).Solitudinea sau insularitatea ontologică ocupă un loc deosebit de important în peisajul mentalitar al provinciei. De multe ori, ea reprezintă chiar pământul fertil din care crește diferența, autenticul literar, specificul estetic. Năzuind să îl acopere, să îl exprime fidel, arhipelagul literar regional se agregă dintr-un număr de volume originale, ca tot atâtea insule intercorelate. Prin crusta poeziei și prozei ultimelor generații răzbate, imperturbabil, iarba singurătății omului de la câmpie. Ca „semn al separării, al despărțirii, dar și al delimitării, al supraviețuiriiˮ, la Marcel Sămânță. Ca solitudine insomniacă și amnezică, la Maria Bologa(„Păsări uraniceˮ).Irigate, parțial, prin canalele modernismului și futurismului italian, dezolarea, tristețea Elei Iakab emit, și ele, acorduri de amplitudine joasă(„Cartea lui Athanasios/Il libro di Athanasiosˮ).„Toți suntem niște pustnici, niște singuraticiˮ, subliniază Paul Eugen Banciu într-o apariție recentă. „Suntem o oaste a singuraticilor, care se privesc unii pe alții ca niște străiniˮ.  

Aparte roadelor istorice, estetice pe care le oferă, exegeza domnului Odangiu reușește să surprindă raporturile fine dintre literatura bănățeană(post)optzecistă și spiritul multicultural și liber al câmpiei Vestului. Actul creației, prin care autorii locali convertesc solitudinea ontologică, a insulei, în izolare creatoare ce naște autentic, ar putea fi perceput și ca  reflex profilactic declanșat împotriva epidemiei uitării, ce se răspândește, paradoxal, tocmai prin spațiile deschise ale noului Macondo global-tehnologizat. Din punctul acesta de vedere, pe platoul marilor manevre ale lui Crnjanski, în care pusta se transformă în pustietate-iar aceasta, în literatură-se rezistă, încă. Și se scrie bine. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *