Doamnă!

(fragment)

• Doamnă!

Tânăra insistă. Se uită la pâini. Vânzătoarea de la brutărie zâmbește. Pe Iulia o știe de mică. Familia fusese greu încercată cu această fiică cu mințile aiurea. Mama a crescut-o și a educat-o cum a putut mai bine. Politețea se lipise de fată. Dar și încăpățânarea cu care știa să se facă ascultată. 

Marcela mi-a făcut semn să aleg mai repede. Șterg cu privirea rafturile înguste. Mă simt forțată să cumpăr o pâine deși nu sunt familiarizată cu cele locale. Au forme speciale. Ah, uite o baghetă. 

• Doamnă! a strigat iar fata.
• O baghetă, vă rog. 

Politețea, în unele cazuri, creează confuzie. Mi-am cerut scuze Iuliei, poate că ar fi trebuit s-o las pe ea să ceară prima. Să am suficientă răbdare.

• De care?

Iulia dă din cap, îmi face semn că ea are răbdare și mă lasă pe mine să cer. Marcela e deja afară, mă așteaptă cu ochii pe ceas. Am ieșit cu punga de hârtie și cu bagheta ieșită pe jumătate din ea. Oare de ce fac pungile așa mici? În București, când cumperi covrigi sau ștrudele de la patiseriile stradale, primești aceleași ambalaje scurte. Toate firmiturile le găsești apoi în geantă sau în buzunar sau pur și simplu te trezești pe stradă ca Hansel & Gretel, marcând drumul ca să nu te rătăcești. Trei centimetri în plus de hârtie ar salva situația. Și nu ar fi un dezastru pentru natură.

• Doamnă! s-a auzit în urma mea glasul estompat al Iuliei.
• Întârziem la florărie, m-a luat Marcela de cot, imprimându-mi un ritm alert. 
• Se poate întârzia la o florărie? mă mir eu. 
• Se poate întârzia oriunde.

Străzi înguste, pante spre ocean, case din piatră, flori la balconașele de fier. Câțiva stropi de ploaie. Florăria e în capătul unei alei, pe o înălțime.

• Cam greu de ajuns, gâfâi eu, Manuela e cu câțiva pași înaintea mea. Îmi face semn cu mâna ridicată, nu se întoarce. 
• Mesdames, bine ați venit!

Priveliștea e încântătoare. Parcă sunt două sate. Cel de jos, întunecos și în furtună mai mereu, cel de sus, călduros și însorit. Marcela s-a apucat să vorbească cu patroana, le turuie gura într-un fel tare simpatic, înțeleg frânturi. Au acel accent „doar pentru nativi” ca să nu priceapă sezonierii ce vorbesc. Madame, florăreasa, e o femeie a cărei vârstă nu poți s-o ghicești. Are mișcări elegante, folosind încheietura brațelor ei subțiri. Manuela e mai butucănoasă. Dialogul degetelor lor e hazliu, ca un teatru de marionete. 

Madame mă ia apoi deoparte să-mi arate vasele cu flori proaspete ca roua dimineții. Culorile sunt aranjate în ordinea din curcubeu. Are și o masă plină cu decorațiuni, îmi atrage atenția un pește. Știu să fac și eu o ikebana, câteva flori de hârtie și un pește uscățiv din carton. Să le țin pe birou când scriu, să-mi aducă aminte de lumea lui Mizuki. Adiere de umed / uscat, de cald / rece, de viu / neînsuflețit. La intersecția acestor noțiuni se află adevărul scriitoarei. Madame zâmbește ca și cum mi-ar spune că niciodată nu am să înțeleg cum stă treaba în romanele japonezei. Oare a citit ceva din ea? Oare are un raft ascuns în spatele încăperii cu flori? Aici totul pare aranjat după poveștile lui Mizuki, deși nu pot să spun cu exactitate ce. E ca un cuvânt care a rănit cândva și ale cărui consecințe nu contenesc să se extindă. Florile rupte din pământ, apoi ajustate, puse în glastre, poartă în ele o suferință intensă. 

• Madame, zice florăreasa, vreau să vă arăt și grădina din spate. Manuela m-a rugat insistent.

Pășim toate trei pe un culoar îngust, luminat discret, pe un paviment cu model hexagon de stup. Liniile fine ce separă dalele gri desenează un drum. Ne oprim să admirăm crucifixul de lemn. O a doua oprire e în dreptul bucătăriei cu chiuvetă din piatră, model provensal. Grădina se deschide în fața noastră. De unde e atâta soare aici, când prognoza spunea ploaie toată săptămâna?

• Mesdames, vă rog. 

Invitația ne face să tresărim. Manuela e prima. Primim și câte o cafea cu aromă de lavandă. Sau poate că mirosul vine de la stratul mov-intens din apropiere. 

• Care e povestea Iuliei? aș vrea să știu mai multe, am rugat-o eu pe florăreasă. Am venit aici, în satul de pescari, să ascult cât mai multe povești adevărate. Lucrez la traducerea unui roman și am nevoie de o stare anume.

Femeia a ridicat din umeri, Manuela a făcut un gest de frângere a mâinii. 

• Ce te-a surprins la ea? a zis florăreasa.
• Felul în care tot striga „doamnă!” Nu părea o simplă politețe. 
• E fata unui pescar care nu s-a mai întors într-o bună zi.
• Și a unei sirene?
• Ei, pe naiba, ce fantezii! Buzele florăresei s-au încrețit. 
• Iulia striga „doamnă!” într-un fel liniștit, mecanic. Oare și-a ales pâinea de pe raft?
• Vine în fiecare zi, primește de pomană, brutăreasa are o inimă bună. Cred că tu vrei de fapt să iei o pauză de la viața de oraș, nimic mai mult. La ce-ți trebuie poveștile unor amărâți?

Sorb în tăcere din cafeaua aromată. Are dreptate. Fug mereu de ceva. Chiar dacă Daniel e convins că sunt aici ca să învăț de la pescari, de fapt eu sunt aici ca să fug. Până nu am s-o înțeleg pe autoarea japoneză care mi-a sucit mințile, nu o să fiu în stare să o traduc. Mă gândesc la locul femeii în lumea de azi, dar de fapt mă gândesc la locul lui Mizuki în lumea mea. Pe Marcela și pe florăreasă sigur nu le interesează toate tribulațiile mele. Pălăvrăgesc nestingherite și sorb cu guri mici din cafea. S-au adunat nori pe cer. Îi fac un semn Marcelei, să mergem. Florăreasa ridică din umeri, e într-un fel încântată că vizita nu durează prea mult. Mizuki ar fi făcut o criză de nervi pe tema plecării prea devreme sau prea târziu. E în stare să scrie un întreg roman despre momentul potrivit. 

La minimarket am ajuns în pragul închiderii. Femeia de la casă ne-a făcut semn să intrăm. Mă simt ca un musafir nedorit. O durere ciudată în piept mă fulgeră. Daniel îmi apare în gând. Realizez că îmi e foarte dor de el și asta nu e bine. Apuc un pachet de biscuiți și un baton cu ciocolată și mă duc la casă. Îi spun femeii că ăsta e cel mai mini-mini market pe care l-am văzut. Nu pricepe unde bat și înclină capul. În fine. Marcela umpluse un coș cu alimente. Nu se face așa ceva într-un minimarket, mă gândesc. O pui pe biata femeie de la casă să extragă din mormanul de chestii vărsate în fața ei pe mica bandă de produse. Ca la jocurile „Marocco” sau „Mikado”, cele cu bețișoarele în care ești nevoit să iei câte unul fără să se miște celelalte. 

Comportamentul Marcelei mă scoate din sărite. De ce-o fi vrut să-mi arate brutăria, florăria și minimarketul? În exact această ordine…Părăsim minimarketul încărcate cu pungi. Am pus și bagheta în ele, arată ca o șosetă scoasă din mașina de spălat. A început să bată vântul și stelele să apară una câte una. Asta e o scenă demnă de Mizuki. Un non-sens al cotidianului sub marele mister al universului. Un clopot uriaș în care gândurile și faptele merg pe trasee ciudate. Nu știi exact unde duc. Oamenii se tem de nereușite în viață, de boli, de sărăcie, de războaie, de nerecunoașterea meritelor, de posteritate, de actualitate. Dar faptul că sunt parte dintr-un mecanism uriaș și cam necunoscut, nu le mișcă niciun fir de pe cap. Stau așa, în ignoranța lor, temându-se să nu-i piște o furnică, la umbra unui imens picior de elefant rămas în aer. Pentru câtă vreme? Nu se știe. Nici nu le pasă. 

Emil era acasă și mânca cu capul afundat în farfurie. Marcela mi-a făcut semn să-l lăsăm în pace. Întunericul cade repede, eu am venit cu chef de tradus. Sper să nu mai aud țipătul îngrozitor în toiul nopții.

Am scăpat de masa de seară. Am impresia că și ei vor să fie lăsați în pace. Sunt pe cale să descopăr un secret și nu le convine. O să mă evite în zilele ce vin. Îmi convine. 

Deschid geamul. Oceanul vuiește, se aude și spuma din el cum se zbate. Nu îmi iese nimic, cuvintele fug de mine ca dracu’ de tămâie. O cale spre succes? E bine să fii pe podium? Să te invidieze colegii? Mizuki nu e așa. Nu-i pasă nici cât negrul sub unghie. Ea o dă înainte cu peștii ei și cu iazurile mâloase. Dacă aș pune pe muzică romanul ei, aș alege o muzică de „sweet jazz”. Decorul: lampadar de hârtie. Aer sărat și mâna unui bărbat care îi ține strâns talia și o conduce prin colțurile cele mai întunecate ale inimii ei. Dragostea romantică s-a demodat, ar zice critica. Ei, pe naiba. Poate că nu au ei parte ea ea. Mizuki poartă, când scrie, o rochie lungă neagră din satin vegetal. Degetele îi put a pește, bate ușor tastele unui computer. Frazele sunt scurte. Se mângâie pe șolduri. 

Sună telefonul. E Maria. Nu poate fi la Hans Hammerstein, e târziu. Nu mă opresc din ce fac. Oceanul se desface și între valuri se avântă adânc, înfiorător de adânc, pescărușii nopții care-i smulg peștele. Țipătul revine. Arde aerul. Am o misiune. Să mă întorc cu mintea limpede și cu o traducere ca „Templul de Aur”  (gând către Yukio Mishima). Cine țipă așa? Sunt pescărușii sau fiul rătăcitor?

Eu sunt Fiica Rătăcitoare.