Vremurile ce caută Omul fără de Reper

În multe feluri te poți uita la Creștinism și la valorile acestuia. De la poziționarea intrinsecă, implicată în mod esențial în valorile creștine până la atitudinea extrinsecă, a terțului observator, ce se uită la ideile și principiile creștinismului strict rațional (având speranța nemărturisită că va fi și convins de aceste valori, devenind un susținător intrinsec al acestuia).

Prima ipoteză a stârnit și stârnește multe discuți, emoții și ideologii. A doua abordare, cea a terțului observator, poate crea însă premisele unui dialog dincolo de convulsii ideatico-emoționale semnificative. Iar aici pe acest tărâm al obiectivității pare că toate ajung să se conjuge reciproc, eliminându-se antagonismul aparent ce animă dezbaterea despre Creștinism și locul acestuia în laicitatea noastră cea de toate zilele.

Fuga Creștinismului de Platonism nu mai este o noutate ideatică. Prezența neoplatonismului în ideile Sfinților Părinți de asemenea nu cred că mai surprinde pe cineva. Adevărul revelat și nu dedus pe cale științifică deosebește în mod esențial Creștinismul de orice alt sistem de gândire ce are vocația generalizării, impunerii erga omnes.

Concurența Creștinismului cu sistemele secularizate de gândire de asemenea nu poate fi ignorată, întrucât de fiecare dată când Creștinismul este pus la îndoială, atacat sau cenzurat aceasta se face cu scopul de a schimba Stăpânul Omului, căci vorba Bibliei, Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.

Această poziționare antagonică a Creștinismului față de orice sistem de gândire laic, creat pe calea rațiunii exprimă invidia laicității față de monopolul stârnit de Creștinism. Niciun alt sistem de gândire nu a reușit să creeze ceea ce a creat Creștinismul și anume să dea Omului un țel superior, ce nu poate fi atins uno icto, printr-un singur demers ci prin diligențe susținute și cu executare succesivă în timp.

Omul să fie dumnezeu nu este același lucru cu Omul să fie Ca Dumnezeu. Menirea fireasca a Omului este să fie dumnezeu (adică sa se indumnezeiasca), sa tindă spre Dumnezeu, să fie autonom. Diavolul a propus Omului să fie Ca Dumnezeu, adica să nu aibă nevoie de Dumnezeu, ci să fie independent. Și a venit laicitatea și a zis că nu e bine nici așa (Omul să tindă spre Dumnezeu) nici așa (Omul să fie Ca Dumnezeu) ci că trebuie să fie al nimanui – nici al lui Dumnezeu dar nici propriul stapan.

Și astfel am ajuns la dilema omului modern – al cui trebuie sa fie?

Indumnezeirea are ținte de atins ce de multe ori sunt considerate iluzorii, imposibile, de cele mai multe ori ratate de cei mai multi dintre noi. De aceea si Kazantzakis dar si Dostoievski au incercat sa imagineze Crestinismul utilitarist, mediu ca tintă și abordare, accesibil celor mai multi dintre noi; au coborât ștafeta vorba cântecului astfel încât să ajungem acolo cât mai multi dintre noi. Repede și cu rezultate măsurabile.

Dar Frumusetea (nu doar estetica) a Creștinismului este data nu doar de Rezultatul de atins (îndumnezeirea) ci de faptul ca iti ofera o Busola, ce te împiedică sa „slujesti la doi stapani”, oferindu-ti vocatia de a stii in orice moment unde-i Nordul, Sudul, Estul si Vestul. Chiar daca esuezi la un moment dat tot ai instrumentele necesare pentru a reusi, pentru că Omul este al lui Dumnezeu iar Păcatul este al Diavolului, cum zic Sfinții Părinți. Or lumea imaginata de Kazantzakis si Dostoievski, te lipseste de aceste instrumente si de vocatia orientarii in spatiu si timp, oferindu-ti in schimb ceva concret si imediat (un rezultat imediat) care te scuteste de chinul (plăcut) demersului neincetat.

Gramatica noastra morala (innascuta altfel si nu construita; evoluționistă) are la baza 6 valori: Grija, Reciprocitate, Loialitate, Respect, Sfintenie (in sensul de lucruri superioare) si Libertate. Sfintii Parinti identifica 8 ganduri de rautate (8 pacate): lacomia mancarii, desfranarea, Iubirea de bani, mania, lenea, intristarea, slava desarta, mandria.

Fiecare Valoare (Innascuta în evolutia noastra ca oameni) este afectata de unul sau mai multe pacate: Grija – toate cele 8 Pacate o afecteaza, pentru ca este vorba atat de Grija de noi dar si de Grija de altii, Reciprocitatea – este submintata de Mandrie, Slava Desarta, Lenea, Iubirea de bani, lacomia pantecelui; Loialitatea – este pusa la indoiala de Slava desarta, Mandrie, Lene; Respectul este imputinat de toate cele 8 pacate; Sfintenia – este atacata de Slava Desarta si Mandrie; Libertatea – este indepartata de toate cele 8 Pacate.

Dacă Valorile Creștinismului ar putea fi puse pe hold pentru o secundă sau 1 an Oamenii ar rămâne fără Reper, fără Busola despre care vorbeam mai sus, fiind desigur masă critică pentru celelalte sisteme de gândire, însă fără reper în condițiile în care niciunul din aceste sisteme de gândire (De la Platon până la Progresismul zilelor noastre) nu a reușit să dea Omului o Busolă, un Reper. Căutarea Plăcerii evitând Durerea cu orice preț nu este nici o valoare creștină dar nici una evoluționistă în condițiile în care omul a ajuns Om trăind cu Durerea.

Nu vreau să știu cum am fi arătat astăzi dacă Omul ar fi trăit doar cu Plăcerea și nu s-ar fi înjugat și alături de Durere în evoluția sa pe aceste meleaguri.

Or un astfel de Om, fără Orizont nu va mai fi nici al lui Dumnezeu, nici al Diavolului ci doar al Secularismului contemporan, adică va fi bun pentru orice dar mai puțin pentru evoluție morală, va fi un instrument.

Nu pun la îndoială dreptul Laicității de a ataca monopolul Creștinismului, ci mă îndoiesc de modul în care vrea să facă lucrul acesta, impunând o Valoare în detrimentul alteia, cultivând un fel de fundamentalism valoric.

Isaiah Berlin spune că societățile liberale trăiesc mereu cu un tremur, o incertitudine dată de faptul că trebuie să coroboreze două sau mai multe valori și nu să le ierarhizeze dând întâietatea uneia în detrimentul celeilalte; valorile ce elimină alte valori nu sunt în realitate valori, nu au ajuns la maturitatea necesară pentru a fi considerată linie diriguitoare.

Or atunci când societățile liberale abandonează această vocație a incertitudinii despre care vorbește Berlin, pentru a impune o Valoare prin eliminarea altei Valori își pune la îndoială esența sa constitutivă întrucât și Omul dar și Societățile au evoluat datorită coroborării valorilor și nu ierarhizării acestora.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *