„Vizita bătrânei doamne”

în varianta dramatică a lui Friedrich Dürrenmatt are un final funerar fericit prin faptul că omul rău, răpus de-un infarct, nu a trebuit să fie ucis de concetățenii săi care-și primesc totuși miliardul, în timp ce la înmormântare, bătrâna doamnă își exprimă satisfacția răzbunării. Ce se întâmplă însă în cazul unei vizite epice a unei bătrâne doamne? Căci totul este epic mai nou, lăsându-ne să înțelegem că liricul e defunct, iar dramaticul, de domeniul trecutului sau nicicum. 

Înainte de toate vizita epică, indiferent unde ar avea loc, trebuie să respecte terminologia aberantă din ultima vreme, tocmai pentru a nu dezvălui nimic (dacă are ce…), sau cât mai puțin. În acest sens, epica bătrână doamnă, probabil nu chiar miliardară – dar cine știe? – însă puternică, aproape  mai ca primul bărbat (în Stat), declară că vizitează „o insulă de reziliență”.  Fără intenția de a mă repeta, reamintesc totuși că baza termenului, adică verbul resilire înseamnă a sări înapoi, a face un salt înapoi (de frică). Ca atare e greu de înțeles de unde admirația pentru insula înapoi  săritoare, de frică sau nu. Dar sună „paradigmatic”. Sau, probabil, cu gândul la un posibil meniu batracian specific zonei, vizitatoarea să-și fi amintit citatul ovidian „broaștelor le place să sară – resiliunt  – înapoi în lacul cel rece”, cu mențiunea că sar în cazanul bucătăriei în varianta insulei de reziliență. Desigur, bătrâna doamnă e un bun orator, cum se cred toți politicienii dar se încadrează în avertismentul lui Quintilianus – nu e singura! – „unii oratori fac chiar un salt înapoi  (resiliunt, precum broaștele)  ceea ce este ridicol”. 

Dar să nu fim malițioși; dacă vizita dramaticei doamne a avut un scop revanșard, cea epică își declară intenția nobilă „de a sprijini democrația vibrantă din…”,  întreaga lume în fapt pe unde se poate vizita pentru a răspândi „adevărurile noastre” după cum afirma în scris o altă doamnă eiusdem farinae dar de etate medie, în trecere pe la noi.   Epitetul utilizat e cel puțin ridicol, după cum urmează; iarăși latina, dar asta e: verbul vibrare  e aproape nevinovat, a scutura răsucind, a face să tremure, a azvârli, a tremura; deci e probabil o democrație… nedemocratică, socialistă de exemplu, sau național socialistă… Sprijinind-o înseamnă că vibrezi la unison cu ea. Ceea ce nu ar fi chiar surprinzător… ; convingător e vibramen vibrația limbii șarpelui, încât nu știi cine e reptila; să înveselim însă democrația vibrantă arătând că vibratio înseamnă și tremurarea, vibrația penelor care ne duce la ritualul împerecherii zburătoarelor, masculii fiind de data aceasta cei vibranți precum democrația. 

Astfel stând lucrurile, adică vorbele, căci „vorbim”, cu reverență pentru toate doamnele, nu doar cele bătrâne în vizite, să sperăm că indiferent de epicul vizitei recente, cu reziliență și vibrație (moderată), finalul nu va fi unul dramatic precum în varianta de la care am pornit, ci unul tacitian sine ira et studio. Desigur, depinde cine face un pas înapoi, nu neapărat de teamă și cine renunță să se înfoaie, adică să-și vibreze penele. În fine, reziliența insulară raportată la vibrația democratică mă duce la frumoasele versuri ale lui Apollinaire „Păunul e o pasăre frumoasă/ dar când se-nfoaie, /privirii dosul și-l lasă”.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *