Spre Nord

Toposul liric al volumului „Printre vînătorii de orbiˮ(autor : George Vulturescu, editura Junimea,2021)îl constituie burgul contemporan Zothmar, cetate erasmică, Codex medieval însuflețit de literele generaționale ale personajelor. Printre nervurile gravurii urbane, Ochiul Orb al poetului-heros equitans recunoaște, totuși,„firimituriˮ de inefabil, care îl îndrumă, pe sub bolți septentrional-expresioniste(Ingmar Bergman, Kierkegaard, Strindberg),către Nordul îndepărtat al copilăriei, și, mai departe, spre Ultima Thule a nevăzutelor.O regresie multiplu semnificantă:„zbor inversˮ barbian-psihanalitic și simbolic, transmutație alchimică a morții sociale în viață estetică, meditație textualistă asupra producției de sens(Radu G. Țeposu),care evocă disputa real-realitate(N.Manolescu-M.Mincu)și creează orizontul textului infinit.Printre copacii răscoliți de furtunile naturii sacru-profane ale stratului poetic secund, pastoral, călătorul întrevede licărul slab al icoanei:„Acolo, la fereastra unde pâlpâie o lumânare/lângă care te-așteaptă o mamă în rugăciuneˮ(Noapte cu Edgar Allan Poe).În reflexia bobului de rouă și ordinea patriarhală a  obârșiei, adolescentul sesizează proiecția Nordului Divin, concomitent actual și absent, adiere a  Vieții ca și carte de semne și ipostaziere a Frumosului-Adevăr romantic(J.Keats).Sub privirile marcate de tristețea finitudinii și de anxietatea „Sfântului Vers Neterminatˮ ale călătorului revenit, în chip de Orfeu postmodern, „la fereastra unui bloc din Sătmarˮ,„Cântecul harpistuluiˮ care glisează, în remake optzecist, pe banda lirică de suprafață, coboară octava în ritualic, descântec, se pleacă în „Rugăciuneaˮ brâncușiană a mamei-Caliope, se lichefiază în bocet, picură „precum ceara lumânărilorˮ.Versul pornește să se răsucească, în cochilia poemului, spre Tradiție, asemeni rădăcinilor unei plante care se  înapoiază „în luturi și piatrăˮ,pentru a lega împreună, în firul transparent al esenței, nivelele unei poezii-palimpsest:„cercurile se leagă și se destramă unele din altele/ele sunt adânci ca sufletul/dar se desprind ușor precum aburii vitelor/precum lumina din aureolele îngerilorˮ(Sfaturi de la bătrânii barzi).„În poemele mele cuvintele se țin, unul lângă altul,/precum se țin de mână orbii lui Bruegelˮ,afirmă autorul în poezia care dă titlul volumului,„bat cu ele în pereții Ochiului Orb/ca și cum toți morții ar începe să bată/în scândura sicrielorˮ. Dincolo de impresia unei velințe aspre, de lână, lucrate cu motive mitice, folclorice și culturaliste, poetica lui George Vulturescu este animată de o mirare fascinată a Vieții, care o conduce către „incomensurabilaˮ,baudelairiana noastră „memorieˮ și vatra „creierului-palimpsestˮ(Thomas de Quincey),scenă a litigiului etern între angoasa existențială și mirajul divin, locus mirabilis din care pornesc dedublările epistemologiei și freamătul mistic al unui Angelus Silesius, dar și versiunile Realității–puzzle ale generației ’80, ca o contemporană work in progress.